Domnişoara Alexandra Cristina Stancu, elevă în clasa a zecea la Colegiul Naţional din Focşani, mi-a trimis, în decembrie trecut, o frumoasă scrisoare, cu multe întrebări şi „dileme“. Cînd spun că scrisoarea cu pricina e „frumoasă“ nu fac un compliment de circumstanţă. Textul e bine alcătuit, are formulări pregnante şi adaugă problematicii „clasice“ a vîrstei o notă personală, care dovedeşte un anumit exerciţiu literar şi o serie de bune lecturi (Eco…). Alexandra Cristina crede în „cunoaştere“, simte subtila „intimitate“ la care invită cartea şi citeşte cu pasiune, la limita viciului, în pofida precauţiilor igienice ale unei mame grijulii. Are, cu siguranţă, aspiraţii şi nelinişti creatoare, ştie ce înseamnă o „pană de inspiraţie“ şi se (mă) întreabă care este „misiunea scriitorului“. N-am să pot răspunde, deocamdată, tuturor „provocărilor“ din scrisoare. Aleg una din teme, în al cărei teritoriu pulsează însă, colateral, şi altele.

Ce este, în fond, literatura? O sumă de „vorbe bine ticluite“, sau o „copie a realităţii“? O „jucărie“ estetizantă de „lumină şi cuvinte“, sau un mod de „a surprinde veridic viaţa“, „în sublimul ei“? Dau, mai jos, cîteva repere „turistice“, în vederea unui răspuns pe care îl las în seama simpaticei mele interlocutoare:

1) Alexandra Cristina spune, de la bun început, că ar vrea să devină scriitor, jurnalist sau copywriter. Fireşte că dacă e vorba de jurnalism, miza nu e „jucărioara“ stilistică, estetismul graţios, ci veridicitatea şi adecvarea. Jurnalistul observă şi semnalează. O poate face cu talent sau fără, dar talentul orb dinaintea realului e la fel de rău ca observaţia acută, dar inarticulată, sau articulată rudimentar. Dacă e vorba de vocaţie scriitoricească, accentele se mută. Dinaintea scriitorului se deschide orizontul inepuizabil al ficţiunii, al imaginarului, un orizont mai curînd interzis omului d