După un lung şir de eşecuri istorice ale procesului de construcţie şi reconstrucţie în raport cu Europa - dar mai ales după ultimele dintre acestea, eşecul tranziţiei şi al posttranziţiei -, România trebuie să se reinventeze. Altfel se va dizolva, mai mult sau mai puţin lent, în creuzetul european. Iar tendinţa e clară: când milioane de români pleacă pentru că se simt nefolosiţi sau inutili, deja mitul comunitar nu mai funcţionează. Vraja s-a topit. Iar diaspora, fie ea veche sau recentă, se confruntă cu criza de identitate. Astăzi cel mai nou eşec de etapă, cel al aderării la spaţiul Schengen, ne pune din nou în faţa dilemei: cât de europeni suntem? Şi dacă chiar ne simţim europeni, ce fel de europeni suntem? Ce fel de Românie ne dorim şi în ce fel de Europă?

Căci Europa, încă de la începuturile sale greceşti a desemnat un occident mereu în mişcare, mereu mai occidental. Mai întâi, prin Europa se înţelegea partea de apus a Asiei Mici şi îi deosebea pe grecii din această parte, curajoşi şi războinici, de orientalii înţelepţi şi organizaţi din Persia. Mai apoi, lumea latină a preluat moştenirea europeană şi a mutat şi mai spre vest Europa, pentru ca, atunci când contururile Europei actuale începeau să trimită spre lumea de astăzi, echivalenţa să se facă cu Imperiul Roman de Apus şi creştinătatea occidentală, deci cu lumea catolică. În raport cu această Europă, regiunea în care se află România de astăzi aparţinea primului Orient, cel bizantin, mai puţin periculos, dar totuşi straniu.

Pe când cel de-al doilea Orient, cel care mai face şi astăzi frică, era deja cel islamic.

Dar această primă Europă medievală, cea care depăşeşte limitele vechii romanităţii - o ştim deja din lucrările lui Jacques Le Goff -, conştientiza doar componenta creştină. Tendinţele universaliste şi civilizatoare care vor defini vreme de mai bine de un mileniu Europa încep să se