Ioan Groşan este un scriitor talentat pe care l-am apreciat întotdeauna. Primele sale cărţi de proză, „Caravana cinematografică" şi „Trenul de noapte", cu o circulaţie clandestină la Chişinău în anii '80, când literatura română era interzisă, s-au bucurat de un succes remarcabil în rândul scriitorilor optzecişti de la noi. Era în prozele sale acea imersiune în real, condimentată cu umor şi o ironie tăioasă, care se constituia într-un demers subversiv la adresa canonului estetic oficial, ceea ce încercam să facem şi noi în cărţile noastre.
De aceea, dezvăluirile din ultimul timp despre colaborarea lui Ioan Groşan cu Securitatea ceauşistă m-au tulburat. Nu ştiu cât de grav este acest „nou caz", despre care a scris chiar ziarul „Adevărul", întrucât îi lipsesc destule file pentru a ne da seama de amploarea lui, dar ceea ce constat o dată în plus, după mai multe „dezvăluiri" similare, legate de nume ilustre ale literaturii române (Doinaş, Marino, Iorgulescu, Uricaru ş. a.), este principiul amatoristic, improvizat şi selectiv, am impresia, de demascare a poliţiei politice comuniste. Sunt deconspiraţi informatorii din mediile intelectuale - mulţi dintre ei forţaţi să semneze un angajament sub tortură, în puşcărie, sau şantajaţi la o vârstă fragedă -, şi nu sunt traşi la răspundere „arhitecţii" sistemului infernal. Asta nu înseamnă, mă grăbesc să afirm, că ar trebui absolviţi de păcate cei care au colaborat şi au scris note informative, făcând rău semenilor lor. Însă disproporţia deconspirărilor între cele două categorii - turnători şi ofiţeri/racolatori - este izbitoare. De aceea, „revelaţiile" care vin acum dinspre dosarele Securităţii mi se par toxice, pentru că nu instaurează adevărul, cum ne-am fi aşteptat, ci au menirea mai degrabă să îngroaşe întunericul în zona cea mai abjectă a represiunii comuniste.
În Republica Moldova procesul deconspirării nici măcar
