Americanii au avut DJ de club încă din anii ’50. Românii au aşteptat Revoluţia pentru asta, dar nu degeaba. Sursa: VLAD STĂNESCU

"Foloseam discuri de gramofon populare la vremea aceea, mai ales cele ale lui Caruso. Erau de calitate şi aveau un sunet puternic. De asta aveam nevoie: de zgomot", spunea Ray Newby. În 1909, la doar 16 ani, americanul a redat melodii cu ajutorul unui radioemiţător primitiv. Era, fără să ştie, primul disc jockey, primul care alegea muzica pentru o audienţă.

Ieşirea DJ-ilor din radio

DJ-ul a rămas multă vreme în sălile de radio. Avea să iasă în 1943, când Jimmy Savile le-a oferit britanicilor prima petrecere de jazz cu muzică înregistrată. Patru ani mai târziu, tot el a folosit primele platane. Era momentul în care muzica pusă de DJ nu era o suită de melodii cu pauze între ele, ci o poveste muzicală neîntreruptă.

În 1950, DJ-ii încep să vorbească între melodii, iar anii tonomatului erau număraţi. Jamaicanii din Kingston fac deja petreceri în aer liber, dar mai era nevoie de ceva. Trecerea de la o melodie la alta era de multe ori destul de bruscă, aşa că mulţi DJ invitau lângă ei un toboşar. Între piese, aceştia cântau live la tobe, făcând o tranziţie spectaculoasă între piese.

Scratch-ul, inventat din greşeală

Începând din anii ’60, are loc un soi de revoluţie industrială în materie de aparatură muzicală. Apar mixere şi tot felul de alte echipamente, iar afro-americanii construiesc cultura hip-hop.

Unul dintre DJ-ii de culoare, Grand Wizzard Theodore, inventează scratchingul accidental. "Nu este nimic altceva decât sunetul pe care îl auzi în ureche atunci când dai drumul discului spre audienţă", spunea el, descriind tehnica de a atinge şi manevra vinilul cu ajutorul degetelor, în timpul melodiilor.

DJ-iala în România

Anii ’80 şi ’90 vin c