Vântul schimbării
În ultimii 20 de ani, au existat trei pusee revoluţionare democratice, care, deşi diferite ca amploare şi circumstanţe generale, tind să influenţeze modul în care se reaşează relaţia dintre guvernaţi şi guvernanţi în zona extinsă, cuprinzând Caucazul şi Asia Centrală, zona Mării Negre, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord.
Mişcările de masă din 1989 au adus prăbuşirea regimurilor comuniste, au reînnodat procesul de democratizare în Estul Europei şi integrare instituţională europeană. Revoluţiile din Georgia (2003) şi Ucraina (2004) au deschis seria mişcărilor pentru schimbare în spaţiul ex-sovietic. Revoluţia din Republica Moldova din 2009 şi încercările de revoltă din Belarus completează un tablou încă incert în zonă şi poate şi mai incert în Caucazul de Nord şi Asia Centrală. În 2009, protestele antiregim după alegerile din Iran, chiar dacă nu încununate de succes, au anticipat revoluţiile din Tunisia şi Egipt, mişcări care nu sunt lipsite încă de reverberaţii regionale.
Cel mai nou val de democratizare pare să fi început sub forma Primăverii de la Tunis, iradiind în întreaga lume arabă. În 2005 şi 2008, problemele economice au mai iscat proteste în Egipt, dar nu de amploarea celor inspirate după exemplul Tunisiei. Sub presiunea tsunamiului popular, unele regimuri arabe se vor grăbi însă să mimeze schimbarea până se domoleşte avântul popular, altele nu vor ceda tentaţiei de a-şi întări controlul în speranţa că frica va fi mai puternică decât frustrarea.
Libertate vs. stabilitate
Un comentariu pe website-ul revistei 22 al unui cititor care reacţiona la un articol privind revoluţia din Tunisia afirma că tot ce putem face rezonabil în legătură cu lumea arabă, presupus incompatibilă cu democraţia, este să sprijinim regimuri laice care să nu fie ostile SUA şi UE. Altminteri, libertatea importată forţat ar aduce cu siguran
