Vasile Paraschiv şi-a ridicat vocea împotriva dictaturii comuniste încă din anii 70, când alţii preferau complicităţile silenţioase, nemaivorbind despre sicofanţii de serviciu (unii apar azi pe varii irealităţi ca analişti politici). A părăsit PCR în 1968, convins că are de-a face cu un partid al carieriştilor, al impostorilor, al lichelelor şi al uzurpatorilor. Intrase în partid, ca atâţia alţii, atras şi amăgit de propaganda egalitaristă, de promisiunile colectiviste, de avântul spre construirea unei himerice „lumi noi“. Dar, spre deosebire de atâţia alţii, când s-a lămurit, a avut curajul rupturii, al denunţării mizeriei şi laşităţii. A numit regimul drept ceea ce era: o tiranie în care exploatarea muncitorilor, a unei întregi naţiuni se baza pe frică, suspiciune şi ipocrizie. A vâslit cu temeritate împotriva curentului (să te retragi din PCR exact în 1968, când Ceauşescu organiza mascarada unanimităţii naţionale, proba o intuiţie politică colosală). În acel an 1968, nu puţini au fost cei care au crezut în angajamentele patriotice (de fapt patriotarde) ale lui Ceauşescu. Nu a fost cazul lui Vasile Paraschiv. În 1977, în anul în care Paul Goma a lansat Apelul pentru Drepturile Omului, Vasile Paraschiv a fost o forţă dinamică în cadrul Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), o iniţiativă civică independentă de un imens curaj despre care ar trebui să se înveţe în şcoli (mişcarea a pornit cu trei ani înaintea Solidarităţii din Polonia şi a fost sufocată de Securitate înainte de a se putea dezvolta ca acţiune socială colectivă la nivel de masă).

Într-un regim care se pretindea al celor mulţi, fiind de fapt al celor puţini, Vasile Paraschiv a vorbit într-adevăr în numele oropsiţilor vieţii. Se întreabă unii care a fost situaţia clasei muncitoare româneşti sub comunism, sugerând cumva că lucrurile nu erau chiar atât de tragice. Îi îndemn să