Pe vremuri era autocritica. Un tovarăş se ridica în plen şi îşi asuma, înflăcărat, o vină oarecare. Dar nu pentru a fi blamat, ci pentru a transforma acest gest într-un soi de eroism, inoculînd ideea că o greşeală recunoscută este mai mult decît iertată, devine chiar de apreciat, pentru că denotă caracterul moral solid al celui în culpă. Bineînţeles, totul cădea în ridicol, de vreme ce morala comunistă nu exista decît într-o utopie demontată de realitate.

După Revoluţie, autocritica (cuvînt al cărui sens provine, conform DEX, din rusescul samokritika – concept stalinist relaţionat cu kritika, prin care se dorea crearea iluziei de democraţie) a fost înlocuită rapid cu defensiva totală, cu negarea vehementă a vinii. Dintr-odată, nimeni nu mai era vinovat pentru nimic. Expresia „aruncarea pisicii moarte în curtea vecinului“ a făcut carieră, o auzim cel puţin o dată pe zi, în jurnale de ştiri sau în talk-show-uri, o citim în declaraţii de presă ale oficialilor, o simţim în jurul nostru, iar mai peste tot în societate dăm doar peste vinovaţi fără vină. Or, dacă e să mai existe cîte unul care îşi mărturiseşte vina, mărturisirea nu va fi niciodată asumată pe deplin, întotdeauna va mai fi cineva părtaş, sau un element extern care a dus, prin anumite circumstanţe (atenuante, în final), la greşeala celui în cauză.

DE ACELASI AUTOR "Pînă şi bulgarii..." Poveşti alsaciene Schimbarea la faţă Cine hotărăşte soarta societăţii civile?De la falsa autocritică, la falsa dezminţire, de la politicieni care neagă vehement, la personalităţi dibuite că au colaborat cu securitatea, dar care neagă sau se scuză invocînd diferite motive, pînă la vecinii de bloc care ridică mecanic din umeri, spunînd candid că: „nu e de la mine“, greşeala intră într-un soi de nebuloasă, se disipă în zeci de scuze, de retorici, se pitulează în spatele a „n“-şpe motive, pînă cînd, nu se ştie cum,