Nu sunt adeptul teoriei că nivelul de gândire sau de implicare în activităţi de asimilare al generaţiei actuale este mai scăzut. Dimpotrivă.

Cred însă că noi, dascălii, pedagogii şi toţi factorii implicaţi în educaţie nu suntem convinşi pe deplin de necesitatea de a ne adapta noului mod de gândire şi de a oferi soluţii pentru corectarea unor deficienţe ce cad strict în sarcina şcolii şi, implicit, a curriculumului şcolar.

Acum că furtuna mediatică şi politică stârnită de asumarea legii educaţiei s-a mai domolit, mă întreb ce urmări a lăsat în conştiinţa cetăţeanului mediu, evident interesat şi foarte competent când este vorba despre şcoală sau fotbal. Un sondaj de opinie ar arăta, probabil, că la nivel naţional aproximativ 70% din populaţie a înţeles următoarele: că reforma în învăţământul românesc, bună sau rea, a fost demarată; că s-a terminat cu nepotismul din universităţi iar programele şi manualele din gimnaziu şi liceu s-au simplificat, astfel încât mai toţi elevii vor fi evaluaţi numai cu note maxime, ce le vor înlesni accesul la şcoli excepţionale; că profesorii şi rectorii vor fi daţi afară cum împlinesc 65 de ani, iar părinţii şi primăriile vor decide soarta şcolilor şi vor angaja numai cadre ce predau puţin şi dau note mari.

Mă tem că, din păcate, exagerările cu tentă umoristică de mai sus nu sunt tocmai departe de adevăr. În loc să discutăm serios despre o reformă necesară şi despre esenţa legii educaţiei, în special în cercul celor implicaţi în sistem, ne-am lăsat reduşi la tăcere de scandalurile politicianis-te cu nesaţ difuzate în media. Mă întreb de mai bine de un an, de când urmăresc periodic stadiul proiectului legii şi comentariile pro sau majoritar contra: este oare nevoie de acest tam-tam mediatic, de această revărsare de păreri contradictorii şi părtinice construite pe amănunte nesemnificative şi emise adesea de aşa-zişi