Foarte puţini sunt cei care au rezistat prin protest. Şi mai puţini cei care au dovedit eroism adevărat. Mulţi doar botezăm acum schizofrenia altfel.

Furat de orgoliu, cred că „Adevărul" devine ceea ce mi-aş dori să fie, un loc al dezbaterii oneste. Speranţa ar fi să desfacem împreună cărămidă cu cărămidă zidurile neînţelegerii ce împarte în ghetouri lumea românească. Privit aşa, mi-a făcut plăcere să citesc editorialul domnului Andrei Pleşu de miercuri.

Pe forum, prin molozul comentariilor partizane sau, uneori, de-a dreptul imbecile, am remarcat unul concis şi inteligent, pe care îl văzusem şi la articolul meu de săptămâna trecută. „Subiect cu totul neinteresant. Punct". Are dreptate cititorul.

În ceea ce mă priveşte, am înţeles discursul domnului Adam Michnik ca pe un apel la toleranţă. Vorbele sale sunau la fel de firesc ca şi „scrisorile din închisoare şi alte eseuri", care, în ciuda părerii domnului Tismăneanu, mi-au ajuns în engleză în copie xerox pe vremea când domnia sa, odrasla de activist comunist, se afla deja pribeag prin lumea nouă. Familia mea reacţionară se împrăştiase în patru vânturi. Eu rămăsesem aici să sting lumina şi mai citeam din când în când. Eram furnicile unei lumi schizofrenice. În universul concentraţionar ne adăposteam fiecare cum îl ducea mintea: în prieteni, în iubiri, în beţie, în cărţi, în speranţa sau aşteptarea plecării, unii din lipsă de comunicare reinventând roata, în îndeletniciri minore ce ne dădeau senzaţia siguranţei, în familie, în copii, în teatru, în filme, în hobby-uri sau în pasiuni. Trăiam. De la cei dinaintea noastră toţi am păstrat câte ceva, am adăugat poate, şi am adus cu noi într-o altă existenţă.

Ce altceva însemnau călătoriile de la Păltiniş ale domnului Pleşu şi ale prietenilor săi în lumea maestrului care i-a ajutat să „iscusească" în cercetarea cărţilor. Ce altceva însemna î