Unele lucruri par să nu aibă motiv să se schimbe. Dacă te măriţi, îţi pui cristale Swarovski. Dacă te înscrii într-un partid, ajungi să mănânci rahat. Dacă apari des la televizor, ajungi credibil la centrele de colectare a fierului vechi. Dacă îţi iei maşină, ţi-o zgârie un dobitoc. Dacă eşti trist, trebuie să deprimi la rândul tău cât poţi. Şi dacă eşti încruntat, înseamnă că gândeşti şi că situaţia e foarte gravă.
Mai sunt multe alte astfel de kestii pe care e obligatoriu să le faci în situaţii date, pentru că toată lumea procedează astfel, în fond. Ele nu au niciun motiv să arate astfel, pentru că nu a venit nimeni să anunţe că nu se mai procedează aşa. Şi de unul singur nu ajungi să te prinzi că e ceva în neregulă într-o regulă care ajută ca o atmosferă să se păstreze apăsătoare. Pare că îi faci o favoare celui care semnalizează în faţa ta şi că este normal ca el să-ţi mulţumească pentru gestul nesimţit care zice, hai, boule, bagă-te, zi mersi că sunt băiat de comitet, n-ai pentru ce, frate, dă-te dracu’. În orice ţară în care educaţia nu e o boală ruşinoasă, nu trebuie să mulţumeşti pentru ceva ce este normal şi rigoarea unor proceduri te scuteşte de contactul prelungit cu personalităţile înconjurătoare.
Un prieten medic, care a petrecut mult timp la specializări în Franţa, mi-a povestit un şoc mai special, pe care l-a trăit la întoarcere, după o absenţă lungă. Ca să evite depresiile, a mers la spital fără să lase să treacă timp şi a simţit că nu poate comunica normal cu pacienţii. Era ceva care-l împiedica să poarte o discuţie firească şi, în plus, părea să fie ceva în neregulă şi cu ţinuta pacienţilor. Simţea că discuţia se poartă într-un moment nepotrivit, ca şi cum ar fi pătruns într-un moment privat şi ar fi trebuit să se retragă. A trebuit să treacă ceva timp până să înţeleagă de unde venea sentimentul că şi medicul, şi pacienţii ar
