Nu ştim, când suntem copii, care cărţi ne construiesc. Căpătăm acest privilegiu mult mai târziu, adică prea târziu. În ceea ce mă priveşte, îi datorez lui Leonida Neamţu atât „aventura", cât şi „contraaventura", iar doamnei Monica Pillat acceptarea ca matelot pe „Corabia timpului".
Cu „Cireşarii" am descoperit peşteri şi castele, alături de „Băieţii din Strada Pal" am purtat durerosul război pentru un maidan.
Imaginaţia e vântul care umflă pânzele copilăriei, iar când acesta nu suflă, aventura minţii moare. Cartea dă viaţă, tocmai pentru că întrupează prin imaginaţie. Ecranul doar redă: este o tavă pe care toate sunt aşezate de-a gata. Generaţia mea a descoperit jocurile pe calculator ca pe un bonus, după ce organizase expediţii prin pivniţe şi poduri, după ce purtase nenumărate bătălii cu bulgări, invizoace sau cornete. Am speriat cartierul cu detunătura de carbid sau am aruncat pietre plate spre a cuceri dealuri de hârtiuţe colorate (chiar, mai sunt „surprize" în pachetele de gumă?, mai sunt surprize pe undeva?).
Când jocul devine un scenariu al altuia, nu mai e joc, ci un simplu traseu de dus la capăt. Desigur, poate fi palpitant, aşa cum e şi drumul şoricelului în căutarea bucăţii de caşcaval. Când tot ce poţi face e să-i stabileşti aventurii gradul de dificultate, mai este aventură? Din noile jocuri lipseşte lucrul cel mai important: întâlnirea cu ceilalţi. Că eşti în fruntea unei armate sau că te strecori la volan printre maşinile gonind, eşti singur printre fantasme. Şi chiar dacă intri într-o comunitate de gameri, nu cu un prieten te joci, ci cu câteva litere, „atomicboy" sau „ninja94".
Copiii de astăzi nu au genunchii zgâriaţi, dar au ochii roşii. Nu se scaldă în râuri, nu prea urcă munţii, trăiesc cu frica microbilor, jucăriile lor au muchiile rotunjite, nu care cumva să-i muşte, iar praştiile au fost interzise, se pare, de Conv
