Considerat, unanim si pe buna dreptate, un artist major in arta ieseana si romaneasca, pictorul Ispir s-a invesnicit in propria sa creatie, ideea ziditorului zidit fiind autentica si frecventabila de orice iubitor de arta. Desi au trecut cinci ani de la ultima tusa de culoare si de penel, artistul este permanent prezent printre cei care i-au fost alaturi, de cei care trec pragul salilor de expozitii sau Muzeului National de Arta de la Iasi. In fiecare primavara, atunci cind i(n)spir aerul proaspat al mereu asteptatei primaveri, gindul ma poarta si spre pictorul atitor memorabile portrete, artistul care, comunicind cu profunzimile fiintei sale, comunica, in fapt, cu cei care ii populau imaginarul. Discretia artistului, tacerile sale proverbiale aratau ca interiorizarea era o metoda de lucru. Laborios si tenace, avea capacitatea de a dialoga cu cel de linga el, dar si cu timpul ireversibil. Era preocupat sa lase semnele fiintei sale prin accesarea personalitatii celorlalti si, astfel, izbutea sa dezlege enigmele eului. A face portretul celuilalt era, de fapt, un exercitiu de admiratie finalizat printr-o sensibila si credibila confesiune. I-am vizitat uneori atelierul lui Mircea Ispir din Lapusneanu. O dezordine bine gestionata crea atmosfera unui spatiu unde artistul se intilnea cu adevarat cu el insusi. Impecabilele sale portrete, tratate compozitional, aveau suportul unui veritabil psiholog care putea interpreta abisurile fiintei. Psihologia ii era permanent un partener, expresia implinirii unui dialog cu modelul si cu el insusi. Interesat de principiul festina lente, pictorul facea din imagine o dezbatere despre profunzimile eului si, prin extensie, ale lumii. Expresivitatea si adevarul caracterial al modelului ii erau parteneri si sfatuitori intr-un demers ce tindea permanent spre zonele autenticitatii interpretarii. Portretul poetului Ioanid Romanescu, de pilda, e