"Imaginaţi-vă că vecinul dumneavoastră de peste drum, cel pe care l-aţi primit călduros în comunitate, este deodată deconspirat ca un criminal, o brută care ţine femei închise în beci. V-aţi simţi vinovat sau scandalizat?", era întrebarea pe care publicaţia The Economist o punea, la începutul lunii martie, liderilor Uniunii Europene, după ce devenise evident că aceştia vor trece la represalii armate împotriva forţelor fidele lui Muammar Gaddafi. Acelaşi colonel pe care oficiali de rang înalt precum Silvio Berlusconi sau Tony Blair îl numeau prieten, respectiv îl lăudau pentru abandonul programului nuclear.
Pe măsură ce conflictul din Libia s-a transformat într-unul mondial, criticile la adresa politicii Vestului în ţările arabe s-au înteţit.
"State precum Tunisia, Egipt sau Libia au primit puţin ajutor din partea Uniunii Europene, în ciuda dificultăţilor cu care s-au confruntat şi se confruntă. Politica agricolă egoistă a Europei nu a făcut decât să accentueze sărăcia din nordul Africii şi Orientul Mijlociu, zone în care populaţia s-a dublat în ultimii 30 de ani, ajungând la 350 de milioane de locuitori, şi s-ar putea dubla încă o dată până în 2030", scrie analistul Gilles Merrit pentru publicaţia independentă Europe's World.
Concluzia unor asemenea luări de poziţie este clară: prin atitudinea pe care au avut-o în trecut faţă de problemele sociale grave din ţările arabe, ţările europene au făcut posibilă criza de astăzi.
Ineficienţă scăldată în petrodolari
"Era doar o chestiune de timp până când situaţia să scape din mână. Ţări ca Spania, Italia sau Franţa au încercat încă din anii '90 să stimuleze comerţul şi investiţiile în statele arabe, alarmate de şomajul în creştere în rândul tinerilor din aceste ţări. Dar iniţiativa a fost ineficientă, atenţia liderilor europeni fiind mutată asupra statelor care tocmai ieşiseră din sfera fostei Un
