Istoria, stimate cititor, nu se studiază sau ea nu se învaţă pe criterii etnice. Ar însemna ca istoricii români să se preocupe numai de ceea ce, într-un fel sau altul, a avut legătură doar cu România sau cu românii. Pe de altă parte, drama exterminării evreilor în perioada celui de al doilea război mondial nu este istorie evreiască. Este istorie mondială, europeană. Şi românească, atunci când cercetăm destinul evreilor din România din acea perioadă. Cercetătorii aleg subiectele de studiu în funcţie de pregătire, specializare, valori şi principii împărtăşite, oportunităţi pe piaţa cercetării etc.
În ceea ce priveşte replica profesorului Carol Iancu, voi face numai câteva adnotări.
Oare de ce atâta venin pentru a răspunde unui demers critic în care mi-am permis să semnalez câteva fisuri ale unei lucrări ce se vrea academică? Abundă insinuări şi termeni jignitori la adresa mea. Sunt formulări care sugerează că aş face parte dintr-o grupare anti-Şafran! Declar pe proprie răspundere că nu am aparţinut şi nici nu aparţin vreunui clan conspirativ, iar astfel de afirmaţii ar trebui să fie susţinute de argumente solide. Dacă nu ar fi orbit de pasiune, C.I. ar fi reţinut concluzia mea: despre istoria reacţiilor conducătorilor de comunităţi evreieşti din România în perioada Holocaustului urmează abia să se scrie.
Apoi, credeam că spiritul raţionalismului, de care este animat academismul francez, este o normă a intelectualului care trudeşte în Franţa. Dragă C.I., m-ai dezamăgit în această privinţă. Dezbaterea de idei ai înlocuit-o cu spiritul polemicii emoţionale.
Contraargumente la cele semnalate de mine nu prea am observat. Mai mulţi prieteni m-au întrebat de ce atâta înverşunare la C.I. Răspunsul meu a fost simplu: pentru omul C.I. traseul Montpellier-Bucureşti probabil trece prin Geneva.
Dacă autorul volumului recenzat nu a înţeles, reiau acu
