În guvernul Convenţiei Democrate, dl Crin Antonescu era, întrucîtva, la locul lui. Mi-l amintesc vag: instalat cuminte în fotoliul lui de ministru al Tineretului şi Sportului afişa un aer juvenil, mai curînd bonom, jucîndu-şi rolul fără mari pretenţii şi fără ca opinia lui să aibă, în economia dezbaterii guvernamentale, cine ştie ce greutate. Nu se simţea în el liderul, ci „tovarăşul de drum“ comod, puţin şters, dar, una peste alta, benign. În anii care au urmat, chimia personajului s-a modificat. N-ar fi nimic nou în asta, dacă, încet-încet, bălmăjeala politică autohtonă nu l-ar fi plasat în centrul vîrtejului. Ajuns într-o poziţie pentru care nu avea anvergura necesară (cam ca, în alt context, Emil Constantinescu), omul a căzut victima unei iluzii de sine înduioşătoare pînă la un punct, iritantă în cele din urmă. Spus pe româneşte, s-a cam smintit.

De regulă, personajele publice se smintesc de prea mult succes. În cazul de faţă, asistăm la un fenomen ceva mai puţin obişnuit: sminteala şi „slava deşartă“ pe bază de paloare. Mîndria de a da cu oiştea-n gard. Dl Crin Antonescu nu poate raporta nici o ispravă semnificativă de-a lungul carierei sale politice. Punctul ei cel mai înalt a fost ieşirea din cursă înaintea turului doi al alegerilor prezidenţiale şi căderea euforică în braţele lui Mircea Geoană.

DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileCele douăzeci de procente cu care s-a văzut în raniţă i-au produs un soi de ebrietate sufletească, de natură să-i dinamiteze discernămîntul şi buna-cuviinţă. A înţeles, cu o candidă întîrziere, că scopul scuză mijloacele, că îşi poate permite gesturile suverane ale unui mare politician, şi că succesul se obţine pe două căi: verbiaj supraabundent, „şfichiuitor“, de băiat „haios“ şi gata de harţă, şi fente politice „abile“, „pragmatice“, fără prejudecata coer