Grija pentru educarea copiilor a fost întotdeauna prezentă în familiile româneşti, dar cu nuanţe diferite şi chiar discrepante, de la cald la rece. Cu alte cuvinte, educaţia a diferit în funcţie nu de posibilităţile familiei, cât mai ales în funcţie de necesităţile ei.
Am văzut cum în mediul rural a existat un tip de educaţie tradiţională axată pe munca agricolă şi creşterea animalelor, dar şi pe comerţul local sau regional, dacă părinţii erau mici meşteşugari. Părinţii crescuseră la rîndul lor în spiritul necesităţilor familiale şi erau destul de rezervaţi la alternativa oferită de şcolile săteşti la finalul secolului al XIX-lea. Sistemul instrucţiunii publice a fost nevoit, în cazul lumii rurale, să aducă modificări programei şi orarului după necesităţile sezoniere ale sătenilor, care aveau nevoie de braţele copiilor lor.
În lumea negoţului mic sau mare, de la cel mai prăfuit târg la oraşul reşedinţă domnească, educarea cunoştea alte repere. Dacă fetele aveau în vedere menajul, gospodăria şi o şcolire la pension în cazul fiicelor de negustori bogaţi, băieţii aveau reperele trasate.
Din biografia negustorului Stancu R. Becheanu (1826-1907) aflăm că "la 17 ani, după ce a învăţat carte timp de cinci ani în oraşul Slatina cu profesorul George Ardeleanu, (...) s-a aşezat la stăpân la Dimitrie Gheorghiu şi Nicolae Ion, lipscani, cu leafă de 350 lei pe an". După şapte ani, în anul 1851, Stancu îşi deschide prăvălie, mai întâi asociat cu un alt negustor, iar din 1858, are propria-i afacere. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, după primii ani de şcoală cu dascălii mahalalelor, pentru scris, citit şi socotit, româneşte cu litere chirilice şi greceşti, copiii neguţătorilor, funcţionarilor şi ai celor cu venituri medii, urmau 7 ani de ucenicie în prăvălia părinţilor sau a unui negustor. Plecau de la munca grea a catalogării mărfurilor, a curăţeniei în de
