Regimurile de la Damasc şi Teheran îşi asigură, de trei decenii, sprijin reciproc împotriva oricărei intervenţii străine în treburile lor interne. Sursa: AGERPRES

Alianţele sunt esenţiale în spaţiul oriental, marcat de conflicte sectare, interetnice şi interreligioase. Numai între 1955 şi 1979, potrivit unui studiu realizat de analistul Stephen Walt, în Orientul Mijlociu au existat 33 de alianţe diferite. Dar, de cele mai multe ori, aceste alianţe au fost şi sunt efemere, iar istoria zonei - o saga a trădărilor şi surprizelor. Relaţia dintre Siria şi Iran este o excepţie notabilă, cu atât mai mult cu cât totul le desparte, în special ideologia.

Dacă Iranul este o combinaţie de teocraţie şi instituţii republicane, Siria a curăţat orice urmă islamică din administrarea statului, la putere fiind partidul socialist Baas. Şi ca să fie şi mai clar paradoxul, varianta irakiană a partidului Baas a fost considerată în Iran printre cei mai mari duşmani, alături de SUA şi Israel.

Irakul - primul liant

Nimeni nu dădea, în anii ’80, prea multe şanse de rezistenţă în timp relaţiei Siria-Iran. Alianţa, în aparenţă improbabilă, dintre o teocraţie revoluţionară panislamică precum Iranul şi o republică socialistă panarabă ca Siria a fost văzută ca una efemeră, orientată strict împotriva Irakului.

Mai mult, Siria socialistă se dorea a fi lider al cauzei panarabe, în timp ce Iranul promova universalismul islamic, iar în perioada ayatollahului Khomeini chiar respingea noţiunea de stat-naţiune. Relaţia Iran-Siria a rămas solidă chiar şi în pofida felului în care fiecare se raporta la URSS.

În timp ce Siria a menţinut relaţii strânse cu sovietele şi a primit ajutoare militare în anii ’80, clericii iranieni detestau secularismul sovietic, iar Khomeini a eliminat partidul comunist iranian Tudeh, după ce l-a folosit în revoluţ