Privită dinspre Bucureşti, istoria sportivă a Basarabiei în cadrul celei a României Mari este mai degrabă istoria unei integrări eşuate. Dar, dincolo de competiţii, campioni şi rezultate în sine, istoria sportivă a Basarabiei este un studiu de caz extraordinar asupra condiţiilor necesare unei vieţi sportive efervescente: industrializare, urbanizare, căi de comunicaţie, identitate etnică şi de grup, determinare personală şi, desigur, voinţă politică. Scriind O alergare de cai, Costache Negruzzi (1808-1868) ne-a lăsat, poate involuntar, un exemplu excelent despre apariţia sportului modern, în secolul al XIX-lea. Distracţie (în engleză: „sport“) a celor suficient de bogaţi cât să îi facă pe alţii să muncească pentru ei, întrecerea dotată cu premii mai mult sau mai puţin simbolice era un prilej de etalare a succesului economic sau politic. Meci amical între „Mihai Viteazul“ Chişinău şi Politehnica Timişoara (1-0), desfăşurat la Chişinău în 1927. Politehniştii sunt în tricouri cu dungi Hipodromul, creat cu scopul de a îmbunătăţi rasele de cai pentru utilizarea în armată, era un loc de întâlnire al familiilor bogate şi influente. Oamenilor simpli nu li se interzicea prezenţa, dar locurile lor erau atent separate de tribunele în care lua loc elita. În umbra alergărilor de cai, fotbalul apăruse la sfârşitul secolului al XIX-lea în Rusia ţaristă. Neînţeles la început, acesta era practicat de străinii (de obicei englezi sau germani) angajaţi în industrie sau în marile companii comerciale. Harta cluburilor de fotbal surprinde legătura dintre centrele industriale şi de exploatare a resurselor subsolului, comerţul cu cereale prin Marea Neagră sau, pur şi simplu, cosmopolitismul St. Petersburgului şi al Moscovei. Educaţia fizică nu avea o poziţie importantă în sistemul şcolar din Basarabia, prin statutul de personal didactic auxiliar (cu salarizarea aferentă) ce era rezervat maeş