Cred că la puţină vreme după ce am terminat facultatea am fost la o mică petrecere, la o prietenă de la limbi străine, pe care-o cunoşteam din mediul cenaclurilor literare studenţeşti.
Acolo am întâlnit, printre alţii, un băiat cu ochelari, incredibil de slab, cu braţele literalmente ca nişte crochete. Era jovial, plin de simţul umorului, vorbea mult, alintat, puţin snob. De fapt, părea să se simtă perfect în mediul acela pestriţ şi preponderent feminin. Era şi el student la engleză, cocheta şi el cu literatura, dar nu cine ştie ce serios.
Aproape că uitasem de el când l-am reîntâlnit, după câţiva ani, la altă petrecere. De data asta, junele filiform a venit el la mine, teribil de amuzat, de cum m-a văzut. "Ştii că sunt personaj în cartea ta?" Tocmai îmi apăruse "Visul", varianta cenzurată a "Nostalgiei". "Cum aşa?", l-am întrebat ne-ncrezător, căci scrisesem cartea cu ani în urmă, înainte să-l ştiu pe tipul care deja nu-şi mai putea ţine râsul. "Pe bune. Când am citit-o am dat de mine. Asta m-a terminat." "Păi, unde apăreai tu?" "Stai să vezi. Într-una dintre povestiri tu descrii o serbare de sfârşit de an de la Şcoala 28, de lângă Circul de Stat." "Da, am fost elev la 28, şi serbările se făceau chiar în arena Circului..." "Exact. Şi descrii sceneta care s-a jucat acolo într-un an, «Dumbrava minunată ». Tu erai unul dintre cei şapte pitici, iar Lizuca era o fată de-a opta, în colanţi, după care se scurgeau ochii tuturor..." Îmi aminteam scena bine, de arena Circului se legau nenumărate amintiri ale mele din copilărie. "Ei, şi lângă Lizuca era mereu un copil care mergea-n patru labe, cu nişte urechi blege pe căciuliţă, căci îl reprezenta pe Patrocle, căţelul ei." Îmi aduceam aminte şi căţelul: cel mai mic şi mai pirpiriu copilaş din clasa întâi (eu eram atunci a patra). "Ei bine, eu eram Patrocle!", îmi spune triumfător şi izbucneşte-n hohote de râs
