Criticul de teatru George Banu / Foto: Christian Silva / Jurnalul National A condus ani întregi Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru, şi-a publicat lucrările la Gallimard şi la multe alte edituri importante ale lumii şi a devenit unul dintre cei mai reputaţi profesori de la Sorbona. Povestea a început cu câteva decenii în urmă, la începutul anilor ’70. Când a plecat din România, lumea începea să se schimbe... Iar George Banu, cel mai important gânditor despre teatru de la noi, care astăzi aparţine deopotrivă, României şi Franţei, a ales, la acel moment când iluziile începeau să se prăbuşească, să plece spre altceva.
Jurnalul Naţional: Să începem de la România. Aţi părăsit ţara la începutul anilor ’70. Ce aţi lăsat în urmă şi spre ce aţi plecat?
George Banu: Am lăsat în urmă celebrele teze de maoism mimetic ale lui Nicolae Ceauşescu, tezele din Iulie pe care, citindu-le, într-o dimineaţă, pe plajă la 2 mai, mi-au părut că prevestitor "băteau clopotul” iluziilor noastre născute în spiritul Pragăi ’68... Spre ce plecam? Spre un orizont despre care speram doar să fie altfel.
Generaţia noastră, generaţia poststalinistă, a fost totuşi o generaţie de privilegiaţi în comparaţie cu cei care ne-au precedat. Noi am putut să ne facem studiile în condiţii destul de corecte, intrasem într-un circuit de valori europene, informaţiile, dificil obţinute, e drept, ne parveneau, celebra revista Secolul XX condusă de Dan Hăulică ne ne deschidea orizonturi, câţiva ani înainte, inaccesibile... Era un context care ne permitea, ca să citez celebrele cuvinte ale lui Lovinescu, să fim "sincronici”. Sigur că aşa cum Florian Pittiş se lupta să aibă ultimele discuri din Vest, eu încercam şi reuşeam să obţin, prin strategii diverse, cărţile dorite. Îmi ajungeau şi, azi încă îmi amintesc, dimineaţa însorită când am primit un colet de la Paris... Cadou înscris în memo
