Am aflat, citind un articol semnat de Matei Vişniec, despre recentul scandal redeschis în Franţa în jurul scriitorului Louis-Ferdinand Céline; intenţia iniţială a Ministerului Culturii din Franţa de a organiza o celebrare oficială a 50 de ani de la dispariţia prozatorului a fost retrasă, la presiunea unor foruri ale comunităţii evreieşti. Céline a fost, ştie toată lumea, un antisemit convins (în scrieri precum "Bagatelle pour un massacre" ori "Ecole des cadavres") şi un susţinător al regimului nazist în Franţa. Cu toate acestea, într-o literatură din ce în ce mai vlăguită, cum este cea franceză de zeci de ani, e limpede că autorul "Morţii pe credit" este cel mai mare prozator de după Proust. Dacă nu cumva singurul cu adevărat mare... Sigur, în Occidentul în care corectitudinea politică a devenit obligatorie, având forţa unei adevărate ideologii, reacţia oficialilor este un semn de precauţie: în acest mod, s-a îngropat o polemică sensibilă, care ar fi meritat însă dusă până la capăt în mod deschis, pentru că problema de fond depăşeşte cu mult cazul particular al acestui mare scriitor.

Discuţia ne priveşte şi pe noi mai mult decât credem. În anii '90, ea a ocupat adesea paginile revistelor culturale, a stârnit polemici, confruntări aprinse, care nu au ajuns însă la nici un rezultat, pentru că nu au reuşit să se elibereze de o patimă ce le-a răpit discernământul. Trecutul trebuie judecat, oricât de hidos ar fi el, fără încrâncenare. Unii critici, printre care Gheorghe Grigurcu a fost cel mai acerb, au susţinut că este nevoie de un "Nurnberg românesc". Comunismului trebuia, altfel spus, să i se facă un proces. Alţii s-au grăbit să redeschidă procesul extremismului de dreapta. Dacă ar fi fost făcute cu obiectivitate şi cu rigoare, ambele iniţiative ar fi avut un efect benefic.

Dar a muta acelaşi act justiţiar în spaţiul mult mai nuanţat al literaturii impli