Foto: Cristian Marcu Ultimele cuvinte ale titanului din Weimar au fost „Mai multă lumină!”. Aşa s-a stins Goethe, lăsând posterităţii încă o taină de dezlegat. Murind, autorul lui Faust, care apucase să-şi strecoare privirea dincolo, constata că în acea lume este „mai multă lumină” sau, dimpotrivă, izbindu-se de zidul întunericului, cerea, cu o ultimă sforţare lumească, „mai multă lumină” pentru a birui bezna?
Mi-am amintit aceste vorbe, legate de moartea unui mare scriitor, în noaptea de Înviere, lângă una dintre bisericuţele din Sângeru, unde ajunsesem să iau lumină. N-am mai petrecut Sfintele Sărbători de Paşti în satul meu din copilărie. Mi-e ruşine să spun şi să-mi amintesc asta. Nu există scuze pentru laşitatea de a nu birui oprelişti. „Veniţi de luaţi luminăăă!”, psalmodiază din pridvorul lăcaşului preotul, şi sătenii se înghesuie să culeagă flacăra direct din mâna slujitorului bisericesc. Aprind şi eu, prin transfer, lumânarea pe care o ţin între degete. Palma făcută căuş recoltează din când în când lacrimile din ceară care nu mă ard şi se încheagă la atingerea corpului meu. Nu bate vântul, nu se simte nici o adiere, remarcă cineva de lângă mine. Niciodată nu bate vântul în clipa Învierii. Mă gândesc dacă-i aşa, dacă între biserica de peste stradă şi casa mea din Bucureşti, de pe Sfinţii Voievozi, venind cu lumina Învierii, vreo pală de vânt mi-a stins vreodată lumânarea şi nu-mi aduc aminte.
Mă uit la bradul din curtea bisericii şi apoi, în drum spre cimitir, unde vreau să duc lumina Învierii părinţilor şi bunicilor şi tuturor din neamul meu strămutaţi acolo, dacă florile din prunii abia desfăcuţi arată vreo adiere. Nimic. Cerul ne înveleşte, limpede, cu un covor de luminiţe, iar jos, cimitirul e şi el o constelaţie. Cineva mi-a luat-o înainte şi la crucea înaltă şi albă pe care scrie Maximilian şi Virginia Avramescu a aşezat o lumânar
