De curînd, preşedintele Traian Băsescu şi-a mustrat poporul. E cam neperformant, cam netruditor, mai legat de cîrciumă decît de hectarul din spatele casei. Mărturisesc că nu e zi în care să n-am, la nivelul meu mai modest, gînduri negre despre co-naţionalii mei. Cînd văd cum „se descurcă“ fentînd legile şi fraierindu-şi semenii, cînd văd cum se îmbulzesc la chilipiruri şi moaşte, cînd văd cum se poartă, cum vorbesc, cum circulă (pe jos sau la volan), cum fac rating celor mai cretine emisiuni şi canale de televiziune, cum votează, cum se lasă manipulaţi de orice palavragiu, de orice zvon, de orice intrigă de periferie, am toate motivele să fiu exasperat. Ţărişoara e brambura şi nu mai capătă temenele „sincere“ decît la mitinguri electorale şi la chefuri cu lăutari. Desfid orice român care pretinde că nu-şi blestemă din ce în ce mai des ghinionul de a fi fost paraşutat de ursită pe plaiurile frumoasei, îmbelşugatei şi mult încercatei noastre patrii. Au simţit la fel şi au spus-o unii mai mari decît noi: de-alde Eminescu, de-alde Caragiale, de-alde Cioran.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileProblema, în cazul domnului Băsescu, e însă alta. Domnia sa este preşedintele acestei ţări. Mai mult: Domnia sa a cîştigat capital electoral (şi două-trei alegeri) vorbind de ţară ca de mama şi de popor ca de singurul său aliat. Cînd 322 de parlamentari au vrut să-l debarce, replica lui a fost: „Să ne întoarcem la popor!“. A urmat un referendum victorios. Dl Băsescu recurge frecvent la simbolurile naţionale şi o face, cred, cu convingere autentică. Pe mine personal – am mai scris-o – excesele sale sentimentale cînd e vorba de imn, de drapel şi de uniforme mă irită: denotă o emotivitate standardizată, previzibilă, lăcrămoasă, cu franjuri de populism. Ce e curios e că steagul şi imnul par să fie, pentru dl preşe
