De multe ori, când pornesc la drum, trece o vreme până când plonjez cu totul în realitatea prezentă. Sursa: Liana OpreaSursa: Liana OpreaSursa: Liana OpreaSursa: Liana OpreaSursa: Liana OpreaSursa: Liana Oprea
1 /.
"Ceea ce numim pasiune e, de fapt, o anume energie emoţională, produsă de frecarea sufletelor noastre cu lumea exterioară", spunea un personaj din Călăuza lui Tarkovski. Pulberea fină a celuilalt, fie el loc, om sau stare, are o inerţie proprie. Aşa se face că, de multe ori, când pornesc la drum, trece o vreme până când plonjez cu totul în realitatea prezentă. Vremea aceea vine, şi mă trezesc înconjurată de Columbia, sub semnul apei.
Traversând Rio Fonce în picioarele goale
Când am ajuns la Bogota, ploua zilnic. Ţara trecea prin încă una din relativ frecventele stări de urgenţă datorate inundaţiilor. Sate înecate, alunecări de teren, şosele rupte, zone lipsite de acces.
La şapte ore spre nord şi 1000 de metri mai aproape de nivelul mării, în departamentul Santander, râul în care îşi scaldă tălpile orăşelul San Gil îmi dă botezul începutului real al călătoriei.
Mă scoate din transa turistică Jorge, un artizan cu suflet mare pe care îl întâlnesc în parcul central. Fără să ştiu nici eu de ce, îl urmez într-o plimbare care ne scoate din oraş, spre râul care coboară pe lângă şosea. Desişul de copaci şi liane se luminează strâmb de coloanele unui foişor abandonat. Un om fumează o ţigară pe malul râului. Un fir de teamă mi se caţără pe şira spinării. Jorge zâmbeşte.
Drumul se închide în îmbrăţişări vegetale. De nicăieri apare fluturele albastru, mare cât palma, pe care îl cunoscusem în Amazonia. Ca să ajungem înapoi la şosea, trebuie să traversăm râul. Cu piciorul gol, pipăi pietrele mari, înşelătoare, încremenite sub apa tulbure. Pas cu pas, nesiguranţa scade, şi încep să simt locul. Şuvoaiele
