Dacă pierzi masiv legătura cu realitatea şi supleţea ei, începi să ai principii foarte ferme. Indiferent ce se întâmplă în jurul tău, tu poţi să aplici principiul şi se cheamă că ţi-ai făcut datoria faţă de tine şi mai ales faţă de ceilalţi, care trebuie trataţi aspru, dar sever.

Asta înseamnă că vorbim amândoi dar numai unul ascultă. Poţi să nu ai linişte, fericire, morală, scrupule, dar măcar ai ceva care trece dincolo de toate astea pentru că nu are nicio legătură cu ele şi cu nimic în general.

În plus, un principiu te poate ajuta să treci uşor peste ceea ce este valoros şi interesant la ceilalţi, menajându-ţi astfel complexele. Dacă vorbeşti despre ceva care conţine spirit şi pasiune, întreabă ceva legat de preţul cartofilor şi totul se rezolvă. Când cineva vorbeşte despre viziune, principiul înseamnă să-i pomeneşti despre eşec sau despre orice altceva. Şi dacă ai toate astea, se cheamă că ai puterea şi ştiinţa inaccesibile celorlalţi. Ce mare lucru e să spui că faci ce vrei? Şi că ce vrei este exact ce trebuie. Mult mai greu e şi să crezi asta, adică să nu te îndoieşti fără să recunoşti şi să te duci uşurel cu capul.

Asta nu-i împiedică pe mulţi cetăţeni să spună că sunt liberi atunci când stau până la miezul nopţii la birou; când răspund toată ziua la telefon; când trăiesc în case care seamănă cu toate casele şi care sunt atât de deosebite în fond. Ei sunt la fel de împăcaţi când fac planuri pe termen foarte lung, calcule pe termen infinit, când ţin cont de absolut tot, mai puţin de hazard şi umorul său insuportabil şi faptul că nu au timp decât pentru asta.

În principiu oamenii sunt liberi şi când se ofilesc de invidie sau nefericire şi când mănâncă rebuturi; când îşi trimit emailuri cu glume triste de pe net; când ies la team building să se facă zob împreună cu toţi idioţii; când umblă pe stradă cu telefonul şi