O urâse pe vară-sa Antonia, care era cu siguranţă nebună, Pablo era convins de asta de când învăţase alfabetul şi lumea se apucase să-i spună Piciul, Chiquito, Mocito, iar ea nu-l scotea din Pequeñito, apelativ care-l enerva la culme, norocul lui că ea nu reuşise să convingă pe nimeni să-i spună aşa. Se dădea mama vitregă, nu-i ceruse nimeni asta şi nici n-avea cum să fie, Pablo abia o accepta ca vară de-al doilea. Dar n-avea voie să spună nimănui că o urăşte, cu atât mai mult Tatarabuelei care ar suferi cumplit şi Pablo nu urăşte nimic mai mult pe lumea asta decât s-o amărască pe Tatarabuela.

Nu-i plăcuse Antonia de la zece ani, când se instalase în casa lor de lângă benzinăria moştenită de tată la şoseaua principală. Tata Diego încercase să-i explice odată de ce apăruse Antonia în casă, că trebuie să-şi ajute rudele la ananghie, dar Pablito nu înţelesese nimic. Peste noapte Antonia devenise o altă voce a tatălui Diego, îi raporta tot ce se întâmpla în repetatele lui absenţe şi, la fel ca el, se certa des cu mama Esmeralda. Lui Pablito nu-i plăcea deloc, a început s-o urască în clipa în care el îşi convinsese mama să-i cumpere un casetofon şi multe discuri, iar Antonia şi tata Diego s-au împotrivit. Dar mama tot i le-a cumpărat, încântată că fiul are o pasiune, fireşte a urmat un scandal, apoi mama i-a cumpărat un aparat mai performant, cu alt scandal, apoi o combină care de-abia avea loc în dormitorul lui, spre furia tatălui cărpănos, asta credea Pablito şi atunci, şi acum. Atunci vor fi izbucnit certurile interminabile dintre părinţi, îşi aminteşte că el dădea muzica la maximum, să nu-i mai audă strigând unul la celălalt, iar tata Diego năvălea în dormitor cerându-i să oprească muzica. Pablo se făcea că nu-l aude, mama Esmeralda îi ţinea întotdeauna partea, tata Diego se înfuria şi pleca din casă trântind uşile, mama Esmeralda izbucnea în bocete cumplite