Cea mai neaşteptată prezenţă din această peliculă o reprezintă regizorul irlandez Kenneth Branagh, pe care mai toată lumea îl conotează cu filmele shakespeariene şi nicidecum cu benzile animate.

Ce-i drept, de data aceasta nu este una SF, ci are toate datele uneia istorice, petrecându-se, iniţial, în anul Domnului 965, când există un rege Odin, al Împărăţiei Asgard (interpretat de Anthony Hopkins, care ajunsese în ultima vreme specializat în filme de groază, din păcate. Acum a devenit un fel de bătrânel cu barbă albă şi un singur ochi, sever cu băiatul aparent cam tânăr pentru el şi pe care îl blestemă temporar să ajungă pe Pământ) şi un fiu al acestuia: Thor (Chris Hemsworth, un australian de 28 de ani, care până acum a făcut mai degrabă carieră în televiziune şi, fireşte, n-a ratat nici jocurile video.

Blondul musculos se vrea un Schwarzenegger al secolului XXI, cu nişte trăsături ceva mai rafinate). Ca totul să fie foarte spectaculos, americanii au decis să conceapă acest scenariu în ultramodernul IMAX 3D, tentându-şi publicul şi cu omniprezenta Natalie Portman, care de la „Lebăda Neagră" a ajuns om de ştiinţă (parcă ne aminteşte un pic de savanta de renume mondial, nu?), undeva în New Mexico, unde aterizează arogantul Thor, într-un fel de călătorie în timp şi spaţiu. Construcţia narativă este una destul de complicată, ba chiar aş spune încurcată, încâlcită rău, cu o mulţime de personaje pe care tot încerci să le distingi, dându-ţi-se pe larg posibilitatea să te lămureşti, în cele 114 minute, cât durează desfăşurarea în sala de cinema.

Partea cea mai spectaculoasă rămâne cea din trecut, perfect adecvată noilor tehnologii de imagine şi care aminteşte oarecum de „Inception"/„Începuturi", fără să fie neapărat de acelaşi rafinament arhitectural-oniric. Fără îndoială, influenţa „Dosarelor X" este mai mult decât vizibilă, ca de altfel şi a lui „E.T."