- manastirea cu nume de iarba dobrogeana -

Povestea manastirii Colilia incepe cu ani in urma, cand patru maici batrane, venite tocmai de la Celic Dere, au intrat in biserica ruinata si fara acoperis a unui sat disparut demult, s-au imprietenit cu porumbeii salbatici, insirati pe cornise si firide, le-au mutat cu blandete cuiburile, au pus un mic clopot de vapor in varful turlei si, apoi, au inceput sa se roage, sub cerul deschis din dreptul altarului.

Ani de zile, maicile au muncit pe branci si nu s-au lasat pana nu au terminat sa curete gunoiul adunat in naos, pentru ca noaptea, rupte de oboseala, sa doarma trei-patru ceasuri, fara nimic deasupra capului, incalzite doar de jarul mocnit al stelelor. Ani de zile s-au nevoit sa readuca la viata tot ce mai ramasese din biserica primilor colonisti nemti in Dobrogea; biserica unui sat dezafectat de comunisti, din care nu au mai ramas acum decat o adunatura de damburi, de gorgane tesite, ciudate, dar nu lipsite de o anume poezie, asemenea numelui - Colilia.

Am scris despre povestea maicutelor de la Celic Dere, asa cum am scris despre dusmania absurda a oamenilor, care, dupa cooperativizare, s-au grabit sa faca stana in altar, adapostind oile CAP-ului printre vitralii, ogive si alte mozaicuri scumpe. Cand am revenit in pustietatea campiei dunarene, cu greu mai recunosteai ceva in jur. Locul candva pustiu, abandonat si fara hotar, era acum ingradit de gardul celei mai noi manastiri din Dobrogea - Colilia, nume imprumutat de la un dans al locului si de la o graminee dunareana, alba si patata in cafeniu.

Mormantul de sub pat

De Colilia te apropii parca departandu-te, luand-o direct peste camp, peste miristi si lanuri cu porumb, intr-o inaintare precauta si greoaie. Ca sa distingi ceva, trebuie sa fii atent, cu toate simturile in alerta. Prin geamul masinii nu vezi mare lucru, decat intinderea hi