Inca inainte de aparitia Noului Concept Strategic si a sumitului de la Lisabona, una din preeocuparile majore ale noilor aliati, adica a celor proveniti din Europa Centrala si de Est, a fost necesitatea ca NATO sa isi pastreze capacitatea de a-si onora obligatia funcamentala privind garantarea securitatii membrilor sai (Art. V). Aceasta, pentru ca, pe de o parte, pentru noi, cei din aceasta parte a continentului, principala motivatie a solicitarii presante de a deveni membri a constat tocmai in obtinerea accesului la cea mai importanta garantie de securitate furnizata de cea mai puternica organizatie polito-militara din lume.
Pe de alta parte, insa, conflictul dintre Rusia si Georgia din 2008 ne-a demonstrate cat de actuala este aceasta solicitare, in conditiile in care, cel putin asa cum par sa stea lucrurile pana acum, refacerea Rusiei nu a fost insotita si de o schimbare a mentalitatii si comportamentului ei. Chiar din contra. De aceea, desi NATO si-a adaugat in anii ’90 o noua functie – aceea de “crisis management” – noi am fost – si suntem – atenti ca aceasta sa nu impieteze asupra functiei sale principale, aceea a apararii colective.
In 2010, atat Noul Concept Strategic, cat si hotararile sumitului de la Lisabona ne-au oferit aceasta “re-asigurare strategica”, ca principala functie a NATO ramane in continuare garantarea securitatii colective a membrilor sai. Importanta acestei “re-asigurari strategice” a fost amplificata si de faptul ca, UE, respectiv cealalta componenta a garantiei noastre de securitate si cantonare definitiva in Vest (chiar daca unii nu sunt pregatiti sa recunoasca acest lucru), a avut un tratament diferit fata de Rusia, fiind mult mai ingaduitoare cu comportamentul in forta al acesteia fata de unii din vecinii sai.
Cum bine spuneau cei de la Stratfor, in timp ce noi, fostii aliati ai Uniunii Sovietice, priveam cu atentie
