Să începem cu "de la musique avant toute chose"? A spus-o Paul Verlaine şi, oricum, tonul face muzica. Aşa că vom da tonul spunând, doar pentru cunoscători, că ar trebui să lăsăm deoparte manualele de verticalitate morală, conduită impecabilă şi alte şcoli de dans şi bune maniere atunci când citim Sadoveanu şi Villon. A bon entendeur, salut!
Citiţi un roman scris între anii 1972 şi 1974 şi apărut în 1977, după amânări şi îndelungi tracasări cauzate de cenzura comunistă, la Editura Junimea din Iaşi. Romanul – după consideraţiile criticului Nicolae Manolescu – "scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original" este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, fiind mai apoi criticat cu vehemenţă de Titus Popovici şi însuşi Nicolae Ceauşescu la una dintre multele plenare CC al PCR...
Avem, aşadar, de-a face cu un roman premiat şi cu un scriitor aparţinând unui "regn" aparte. Celor care au citit deja romanul le vom reaminti doar faptul că această scriere face parte din romanele cu miză mare şi că Milan Kundera este primul scriitor care-ţi vine-n minte atunci când iei notă că genul abordat este proza de introspecţie şi analiză. Curioşilor le oferim drept cuvânt înainte consideraţiile criticului Eugen Negrici, semnatarul prefeţei actualei apariţii din Colecţia Biblioteca pentru toţi: "În peisajul literaturii române, cu numeroşi scriitori de nişă, atenţi, prea atenţi la mişcările imprevizibile ale modei şi la cerinţele pieţei, preocupaţi doar de efectul imediat al cărţilor lor, Nicolae Breban e o prezenţă stingheritoare. El se arată a fi un călăreţ singuratic cu ochii aţintiţi la himera marii literaturi. Breban aparţine speciei rarisime a celor care înfruntă, transfiguraţi de o nobilă sminteală, ridicolul şi neîncrederea, în numele unui ideal artistic inconfundabil: acela de a pătrunde în tărâmul necunoscut al fiinţei. (...)
Retipări
