Voi folosi de data asta mai puține cuvinte. Intru direct în subiect: desemnat cel mai bun fotbalist român în 1979, dublu campion cu Steaua și de două ori cîștigător al Cupei cu aceeași formație, Ștefan Sameș suferă de o boală gravă. Diagnosticat cu neoplasm nazofaringian, avea nevoie de un sprijin financiar substanțial pentru a continua tratamentul și, ca să spere la vindecare, pentru a se opera în străinătate.
Auzind de drama lui Sameș, Mirel Rădoi i-a trimis 25.000 de euro și a promis că, dacă suma nu va ajunge, o va completa. Să nu credeți că Sameș și Rădoi au fost colegi de echipă. Amîndoi au evo-luat la Steaua, însă în epoci diferite. Cînd Sameș, printre alții, coechipier cu Marcel Răducanu, Puiu Iordănescu, Tudorel Stoica și Gabi Balint, a plecat în 1982 din Ghencea, Rădoi abia învăța să meargă. Împlinise un an.
Veți spune că, plătit regește de Al Hilal, cu care a cucerit recent titlul în Arabia Saudită, Rădoi a avut de unde da. De acord, atît că sînt destui care au, unii chiar mai mult decît Mirel, dar nu dau nimic. Nu scot din buzunar un sfanț!
Sigur că e treaba lor, fiecare face ce dorește cu banii săi. Dar tocmai de aceea, fie și doar prin comparații, atitudinea lui Rădoi m-a mișcat profund și îndrăznesc să întreb: oare numai pe mine? Sînt convins că nu.
Imaginea pe care ne-a lăsat-o Rădoi cît a jucat la Steaua și la “națională” a fost cea a unui dur. La propriu și la figurat, pe teren și în afara acestuia. Deși a preluat ceva din stilul unui Sameș pe lîngă care mingea mai putea trece, nu însă și adversarul, el niciodată!, Mirel a părut și mai stăpîn pe sine. Luptător, dar parcă nițel egoist. Interesat de cariera sa, dar mai degrabă insensibil la ce li se întîmplă altora, indiferent, superior. E momentul să batem în retra-gere și să recunoaștem că ne-am lăsat înșelați de aparențe!
Prin generozitatea lui manifestată într-o lume
