Anunțul lui Cristi Chivu că renunță la echipa națională i-a divizat pe suporteri. Unii socotesc că, deși va împlini numai 31 de ani pe 26 octombrie, acesta a ieșit din joc la timp, dacă nu cumva trebuia să iasă mai repede! Judecata lor se bazează pe faptul, de necontestat, că randamentul lui Cristi a scăzut cu fiecare stagiune. Corect, stors de o competiție extrem de solicitantă ca Serie A și afectat de cîteva accidentări grave, una rezolvată printr-o complicată intervenție chirurgicală la cap, Chivu n-a mai strălucit în ultima vreme. N-a mai convins nici la Inter, nici la “națională”.

Dar inclusiv cei care consideră oportună decizia sa, ba o și salută, apreciază că s-ar fi cuvenit s-o amîne pînă după întîlnirea cu Bosnia. Întrucît partida din 3 iunie e crucială în perspectiva calificării la Euro 2012, aceiași susțin că trebuia neapărat s-o joace, că era obligat. Numai și pentru moralul “tricolorilor”, pentru starea de spirit a componenților formației ale cărei culori le-a apărat de 75 de ori și a cărei banderolă a purtat-o în 50 de meciuri. Cum n-a făcut-o, respectivii s-au grăbit să-l acuze de lașitate și de trădare, ceea ce nu e doar o exagerare, ci chiar o aberație

Mai numeroși, alții regretă însă retragerea lui. “A plecat căpitanul, am rămas cu plutonierii și cu căprarii”, nota cineva pe blogul Gazetei. La rîndu-i, Gică Popescu mergea și mai departe: “Tinerii au pierdut un exemplu!”. La acest capitol chiar nu-i de discutat deoarece Chivu a constituit permanent un model, recomandat fiind de o carieră impresionantă. Campion în Olanda și în Italia, el e singurul fotbalist român care a izbutit să cîștige ca titular Champions League în formula ei modernă, cu siguranță cea mai exigentă.

Cîntărind opiniile pro și contra Chivu, sîntem tentați să afirmăm că adevărul se află undeva la mijloc. Astfel împăcăm ambele tabere. Ca autor al recentului articol