Hai, că încet-încet le rezolvăm pe toate. Numai să avem puţintică răbdare. Şi încredere deplină, după cum ne-o cer directivele de stat venite dinspre Palatul Cotroceni, bântuit încă de prezenţa preşedintelui Traian Băsescu precum o minte bolnavă de obsesii.
Eu unul m-am conformat şi pot spune că mi-e bine. Mi-e foarte bine. Trăiesc o stare de euforie în care grijile, nemulţumirile, frustrările, crispările s-au topit şi s-au amalgamat într-o compoziţie uniformă, incoloră, indoră şi insipidă, care nici de sete nu ţine, nici de foame. Dar care are efectul unui tranchilizant puternic. Sunt un zombi zâmbăreţ. Şi fericit, nevoie mare! Nu mă mai interesează facturile. Nu mai îmi fac probleme în legătură cu banii, inflaţia este pentru mine un subiect la fel de străin ca şi viaţa pe Marte.
Privirile îmi alunecă sticloase pe preţuri. Mâna mi se duce mecanic, inconştient, la buzunarul cu portofelul de rigoare. Dacă acesta absentează la pipăielile mele sau nu conţine doza de capital necesară ieşirii din izolarea serenă în care mă aflu – ca urmare a respectării întru totul, pas cu pas, a instrucţiunilor date de conducerea de stat pentru folosirea unei zile de viaţă – atunci îmi continuu starea de transă în care mă găsesc în mod obişnuit. Şi ies pe stradă, plutind, fără a atinge asfaltul, salut oamenii cu nişte cuvinte care nu-mi aparţin, mă frec de ceilalţi trecători fără a ne atinge, ca în Matrix. Creierul meu este resetat de la realitatea cotidiană. Nu există drame în jurul meu. Nici mizerie, nici minciună, nici deznădejde, nici sărăcie dezumanizantă, nici lipsă de speranţă. Privesc la copacii înverziţi din jurul meu, mă plimb prin liniştea unui parc în care ciripitul păsărilor aureolează chipurile bătrânilor de pe bănci şi le luminează trăsăturile. Mă conectez la frumosul lumii ăsteia în care trăiesc, şi care poartă numele Rom
