„Sentimentul meu a fost că o ţară în criză şi cu o cădere cum a avut România este o ţară care suportă efectele unei conflagraţii“.

Această recentă afirmaţie fără subtilităţi stilistice a preşedintelui Traian Băsescu nu a stârnit nicio reacţie, deşi cred că ar fi meritat o examinare măcar din perspectiva gândurilor ce-l aprind atât de iute pe şeful statului. Aşadar, nimic nou: dl Băsescu se joacă serios de-a scenariile belicoase. Nu mai e vorba, de astă dată, de aprigele conflicte îngheţate cu o Opoziţie mogulizată, care, dacă s-ar prezenta aşa cum o înfăţişează dl Băsescu, ar trebui mintenaş trecută în categoria atentatelor la siguranţa naţională.

Preşedintele CSAT a trăit însă o senzaţie infinit mai copleşitoare decât ciocnirea cu capetele seci din ţară: a visat cu ochii larg deschişi, la modul planetar, la o „conflagraţie" - ceea ce dicţionarele definesc ca un conflict armat de mari proporţii. Contemplând un câmp de bătălie plin de combatanţi de toate vârstele, unii morţi, alţii răniţi ori suferind de molimele specifice unei confruntări de o asemenea anvergură, dl Băsescu se arată mândru că armata sa poate suporta efectele unei conflagraţii. Şi-a trecut ţara prin război şi e plăcut impresionat de numărul supravieţuitorilor. Nu-mi dau seama dacă milioanele de oşteni, inclusiv rezerviştii, angajaţi într-o înfruntare atât de cruntă realizează nu numai că n-au fost înfrânţi, dar, dimpotrivă, au biruit! Cei care, informaţi de comandantul ce i-a mânat în luptă de victoria împotriva inamicului, dar mai ales asupra lor înşişi, ar putea exclama precum Pirus, regele moloşilor, după ce oastea sa i-a învins pe romani, cu pierderi enorme însă, la Ausculum, în 279 î.Hr.: „Încă o victorie ca aceasta şi suntem pierduţi!" Nu mă aşteptam ca dl Băsescu să aibă feedback-ul liderului moloş, adică acel instinct al retroacţiunii ce l-ar fi putut cel puţin atrage spre zo