An după an, fiecare călătorie pe care o fac la Balcic redeschide răni. Ar trebui să îmi bucur ochii cu priveliştea locului care i-a inspirat pe marii artişti interbelici, dar mă întristez. Pitoreştile case “româneşti” se degradează, ori sunt ascunse vederii de imobile noi şi fără personalitate, ori sunt pur şi simplu rase de pe faţa pământului. Oraşul Alb îşi pierde frumuseţea, i se atrofiază nimbul, i se nivelează istoria. De ce şi de cine se tem vecinii noştri de la Marea Neagră? Românii nu revendică un teritoriu, ci doar dreptul la amintirile lor. Dar iată cum a curs istoria...
Cadrilaterul intră în componenţa României după cel de-al doilea război balcanic (iunie-august 1913), prin Tratatul de pace de la Bucureşti. În 1917, Regina Maria vizitează Balcicul. În 1921, pictoriţa Cecilia Cuţescu Stork expune la “Maison d’Art” din Bucureşti mai multe pânze lucrate la Balcic. Din vânzarea lor, avea să îşi cumpere un teren în Oraşul Alb, la malul mării, şi un chioşc, construind apoi, încet-încet, lângă el şi în locul lui (fotografiile din stânga sus) o vilă de o frumuseţe uluitoare. (Astăzi, imobilul este într-un proces de degradare pe care proprietarul actual – statul bulgar – nu are nici un interes să îl stopeze).
În 1924, Regina Maria vizitează pentru a doua oară Balcicul. La scurtă vreme, încep lucrările la construcţia Cuibului Liniştit, după planurile arhitectului E. Gunes. În 1926 ia fiinţă Universitatea Liberă “Coasta de Argint”, printre cei care conferenţiază aici aflându-se Nae Ionescu, Camil Petrescu, Pamfil Şeicaru, Ion Pillat şi Octavian Moşescu (cel care avea să fie cunoscut mai apoi drept “ultimul primar român al Balcicului”).
Oraşul artelor frumoase
În 1931, Sindicatul Artelor Frumoase cumpără o casă la Balcic, pentru cazarea gratuită a membrilor, şi tot în acel an, la propunerea lui Octavian Moşescu, gu
