Am mai pierdut o bătălie cu eternitatea. Acum câteva zile, moartea lui Fănuş Neagu a redeschis răni încă sensibile şi i-a făcut pe cei care l-au cunoscut, sau pur şi simplu i-au iubit scrierile de la distanţă, să se simtă neputincioşi şi învinşi.

Lista marilor dispăruţi a câştigat încă un nume de geniu. În literatura noastră predomină, fără îndoială, doliul. Această pierdere ireparabilă mi-a amintit de tata şi de Grigore Vieru. Mi-a aminitit de atâţia alţi scriitori pe care destinul nu i-a mai lăsat să creeze, să fiinţeze. Scritorii aceia, pe care mulţi i-au iubit şi i-au citit pe furiş, cu lacrimi în ochi şi cu muţenie în suflet, s-au dus, lăsând scena tot mai goală, tot mai previzibilă. Cine vine după ei? Câtă forţă mai are literatura română ca să ţină sus standardele esenţiale? Mi-e foarte frică de amorţeala cu care ne trezim în fiecare de dimineaţă. Sunt atât de puţini cei care fac cu adevărat ceva ca să fie mai bine, sunt atât de rare cazurile de oameni curajoşi care îşi sacrifică timpul şi inteliganţa ca să schimbe direcţia acestei prăpăstii!

Am plâns pentru Fănuş Neagu. Şi mi-am adus aminte de ziua în care l-am văzut ultima oară, când am fost acasă la dânsul ca să iau un material pentru Flacăra. Era bolnav, dar luminos. Vorbea tare, ca întotdeauna şi toate prindeau în jurul lui un contur deosebit. Casa, camera, patul pe care stătea întins ca să-şi îngrijească suferinţa. Am fost de multe ori în curtea sa, aproape în fiecare zi de joi, ca să las Flacăra în cutia poştală. Scriam, acum câteva zile, că nu am întâlnit niciodată o curte mai tristă decât curtea lui Fănuş Neagu. Tristă, dar dinamică, sălbăticită, dar tandră, de un verde fără limite. Parcă intram în altă lume, după ce treceam de portiţa veche. Parcă uitam, în mai puţin de un minut, de toate detaliile nesemnificative ale poveştii vieţii mele.

Prietenia dintre tata şi Fănuş Neagu mi-a