Răzvan Lucescu a fost susţinut necondiţionat de Federaţia Română de Fotbal, în special de Mircea Sandu, indiferent de rezultate sau de selecţie. Au fost doi ani de experimente, doi ani de întins la maximum nervii celor care încă mai cred în echipa naţională, doi ani de minime speranţe, doi ani cu George Florescu, totul în avantajul lui Răzvan.

La începutul lunii aprilie a urmat lovitura de teatru, iar Mircea Sandu a dat şi gongul final. Fiul lui Mircea Lucescu s-a trezit mitraliat în Comitetul Executiv al FRF chiar de cel care a crezut neîncetat în proiectul tânărului selecţioner. Şi dacă tot l-au ţinut în braţe pe Lucescu junior, era fair-play să-şi asume şi Federaţia vina pentru rezultatele slabe.

Răzvan nu a avut noroc la echipa naţională şi a avut nevoie de doi ani pentru a găsi cel mai bun unsprezece care să obţină o victorie categorică, bazată pe un fotbal ofensiv, spectaculos, aşa cum ne obişnuise generaţia lui Hagi. Juniorul lui Lucescu îşi pregătise deja terenul de plecare şi, cum îi stă bine românului, a început să împroaşte cu noroi, să vorbească despre cât de greu i-a fost să pregătească echipa naţională şi ce atmosferă proastă i-au făcut anumite personaje dubioase din fotbalul românesc. La găsit ţapi ispăşitori ne pricepem cel mai bine, dar când vine vorba de nominalizat urmează declaraţia arhicunoscută: "Lăsaţi, dom'le, că se ştiu ei mai bine!".

Lucescu a plecat exact când nu trebuia, în mijlocul campaniei de calificare, şi tare mi-e teamă că, în cazul unei necalificări a naţionalei la Europeanul din Polonia şi Ucraina, Răzvan, din scaunul Rapidului, va anunţa că el a lăsat România cu şanse matematice. Lucescu nu a plecat ca un erou, ci doar ca un selecţioner care nu a reuşit nimic la echipa reprezentativă şi a găsit fel şi fel de scuze pentru lipsa performanţei.

Nici nu s-a gustat din victoria cu Bosnia, că deja