Şefii dinamovişti lustruiesc falimentarea clubului cu praf de puşcă. Iar riscurile la care se expun nu sunt acceptate pe fondul vreunui musculos spirit de aventură. Disperarea este cea care le batjocoreşte raţionalul şi îi năclăieşte în fel de fel de scandaluri. Devine tot mai clar faptul că şmecheria aia fudulă cu "noul Dinamo" nu se referea nicicum la vreo reconstrucţie a echipei. Acum, când fumurile conceptului încep să se risipească, înţelegem că "noul Dinamo" nu reprezintă în fapt decât "vechiul Dinamo" încăput pe mâna unor destoinici demolatori. Badea şi Borcea nu mai pot ţine înjurătura sub control, tentaţia revoltei pare tot mai înfiripată, ameninţările nesimţite nu se mai lasă atât de greu pe cortina complicităţilor mizere. Ioan Andone părea, la finalul campionatului trecut, cel mai nimerit personaj pentru ritualul sacrificiului. Mulţi se aşteptau ca pe grumazul Fălcosului să fie aninat laţul ecarisajului. Eroare. Gravă eroare. În realitatea doar aparent paradoxală lucrurile se petrec invers. Şefii lui Dinamo trag de un Ioan Andone care nu doreşte să mai continue. Iar impresia paradoxului se lămureşte atunci când aflăm motivele care-l îndeamnă pe dresor să-şi ia tălpăşiţa. Andone doreşte să plece pentru că practicile şefilor dinamo­vişti i-au distrus vestiarul. Nu poţi face echipă, nu poţi construi forţă de grup din nişte fotbalişti cu podul plin de promisiuni şi buzunarele goale. Mai mult decât atât, nici în sărăcie fotbaliştii dinamovişti nu erau solidari. Pentru că o parte dintre jucători, adică puţineii ăia cu lipici la conducere, îşi primeau la timp drepturile contractuale. Fapt care genera, explicabil, disensiuni profunde.

Motivele care-l fac pe Andone să spună pas dinamoviştilor nu diferă de cele care determină refuzul lui Cosmin Contra de a veni în Ştefan cel Mare. Cu atât mai mult cu cât Cosmin a plecat de la Timişoara în urma unor