Cît bine fac îndemnurile de a suspenda rutina ocupaţiilor sedentare, măcar din cînd în cînd, ca să explorezi colţuri din oraş mai puţin frecventate! E duminică dimineaţa, mă las corupt de soţie, amatoare de raiduri improvizate. Amîn să duc la capăt textul început, îl abandonez pe Costică (e numele hîrşitului meu computer) şi hai spre Filaret, să cutreierăm cartierul la pas, după o poftă mai veche a inimii – de pe cînd îmi treziseră interes relatările despre familia Montandon, tatăl (Arnold, entomolog, zelos căutător, scotocind coclaurii Valahiei, Moldovei şi Dobrogei) şi fiul (Marcel, literat cu relaţii în cercul macedonskian), elveţieni trăitori în mahalaua Filaretului, unde soarta le scotea în cale pe prietenii William Ritter (întîiul expert internaţional în Grigorescu) şi Leo Bachelin (întîiul monografist al Peleşului), amestecaţi în şirul de imigranţi transplantaţi, cîndva, prin partea locului. Era a doua jumătate de secol XIX, Capitala noastră începuse a lua avînt, promitea bunăstare nu numai autohtonilor, dacă puneau osul la treabă. Cu tenacitate, cinste, indiferent de specificul meseriei – oneşti cultivatori de flori ori iniţiatori ai unui mărunt atelier de lumînări –, se putea cîştiga încredere şi onorabilitate într-o carieră prosperă. Tot elveţian de origine a fost şi acel domn Erhard Wolf, venit aici după Războiul din 1877, hotărît să înzestreze Bucureştii cu prima uzină metalurgică. Mai stau în picioare zidurile halei rămase solitare la capătul din deal al arterei de circulaţie, care dă ocol pe dreapta parcului Carol. Peste drum, vestigiile construcţiei de la 1869, gara rezervată trenurilor cu destinaţia Giurgiu. Faţada ei, exact conservată în intenţie (dar ponosită, lăsată pe seama speculatorilor opaci la relicvele istoriei), se deschide către un spaţiu marcat de arbori impozanţi. Stufoasa coroană a teiului aflat în centrul piaţetei abia îşi duce c