Zvonurile demente despre posibilii an­trenori ai Stelei au poposit, obosite, în halta râsului. Promisiunile înalte s-au ofilit rând pe rând, după un sce­na­­­riu bine ticluit, şi, în buza crizei de timp, a fost acceptată, aparent, ultima variantă. Povestea rămâne valabi­lă pentru fraieri. Pentru cei care nu se la­­să păcăliţi de manevre ieftine ade­vă­­rul face un altfel de nudism. Ultima va­­riantă era de fapt prima şi cea mai bu­­nă alegere a paranoicului care ştie că nu poate fi şef deplin decât atunci se confruntă cu subalterni modeşti şi neapărat docili. Mihai Stoica a re­ve­­nit la Steaua du­pă ce a golit o hazna de umilinţe.

Pri­mul pas a fost făcut prin arhivarea pro­priilor angajamen­te în rafturile unei memorii de re­zer­vă. Apoi s-a co­­co­şat, pentru a trece gâr­­la, sub per­so­­­na­litatea unor colabo­ra­­tori greu de îndoit. Nici Marius Lă­că­tuş şi nici Sorin Cârţu nu s-au lăsat pă­­căliţi de ume­­zeala salutului apa­rent prietenos prac­ticat de memeluş. Dar Meme şi-a con­­servat orgoliul mi­­­­zând, corect, pe capacitatea de au­to­­dis­trugere a pa­­­tro­nului său. Lăcătuş şi Cârţu au fost înlăturaţi pe mâna ig­­no­ranţei be­ca­­li­e­ne. Iar pe terenul lă­sat astfel vi­ran a început Mihai Stoi­ca să-şi an­tre­­ne­ze talentul de îm­bâr­li­­gă­­tor. Belşugul însiropărilor gre­ţoa­­se de care a beneficiat aperitivul Olă­­roiu i-a provocat corespunzător la glandă pe lacomii de senzaţional. Deşi era evi­­­dent că Fergusonul de Ghen­­cea a umplut scena cu intenţii ab­so­lut flo­­tante, mulţi s-au grăbit să-l ti­tu­lari­ze­­ze în ograda lui Becali. Ţi­nu­ta an­tre­­norului Cosmin Olăroiu era în­să apre­tată pentru alte pretenţii pro­fe­si­o­­na­le.

Şi, în consecinţă, după ce s-a ju­­cat puţin, după ce a făcut o fru­­moa­­să reverenţă în Cupă, Olăroiu a re­fu­zat să se prindă în hora din sat. Şi-a vă­­zut omul de avioanele sale, lă­sând în urmă