În acelaşi timp, prin decupaj sau contrast, atât în Călătoria lui Gruber, cât şi în Cocoşul decapitat sau în Mănuşi roşii este configurată şi identitatea românească. Ce personaje şi situaţii o revendică esenţial în filmele dumneavoastră?
Filmele despre care vorbeşti sunt esenţialmente diferite din acest punct de vedere. Călătoria lui Gruber se referă la unele mari erori istorice şi tratează o parte puţin glorioasă, din păcate, o perioadă de vinovăţie certă a unei anumite părţi a societăţii româneşti, perioadă care a fost ani întregi ascunsă sau tratată deformat. Din fericire, minciuna are picioare scurte şi, astăzi, pentru orice istoric onest, adevărul nu mai poate fi pus la îndoială. Ca să înţelegeţi cum se deformau lucrurile, trebuie să vă dau un exemplu: istoricii perioadei ceauşiste au scris că victimele Pogromului de la Iaşi erau eroi comunişti, iar autorii pogromului elemente declasate. Celălalt film, Mănuşi roşii, este un film despre o perioadă sumbră a istoriei româneşti, perioada în care procesele de tip stalinist, procese-spectacol asemenea execuţiilor publice, erau la ordinea zilei, la 5 ani de la moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin, cel care le-a lansat în anii 36-38 în Uniunea Sovietică. La fel, această perioadă nu este înţeleasă de marele public, deşi s-au scris despre ea lucrări remarcabile, de exemplu, Clienţii lu Tanti Varvara şi Anatomia mistificării ale lui Stelian Tănase sau Stalinism pentru eternitate şi Arheologia terorii ale lui Vladimir Tismăneanu, pentru a cita numai doi autori cu cărţi de referinţă. Astfel că Gheorghe Gheorghiu-Dej este foarte puţin identificat cu crimele anilor 1945-1960, fiind mai degrabă tratat cu blândeţe, dacă nu chiar deferenţă, datorită actelor sale politice din ultimul an al vieţii. Care au avut ca urmare 25 de ani de dictatură specială, originală, cu efecte dezastruoase în plan moral şi mental
