Radicali sau moderaţi, liderii maghiarilor folosesc metode diferite pentru aceleaşi scopuri. Sursa: EVZ, VLAD STĂNESCU

Temele autonomiei şi apărarea drepturilor comunităţii maghiare au constituit adevărate "găini cu ouă de aur" pentru formaţiunile politice care s-au bătut în ultimii 20 de ani pe voturile acestei etnii. Cu UDMR în pole-position de atâţia ani, celalalte formaţiuni maghiare mai mici, fie ele partide politice precum Partidul Civic Maghiar, fie diverse asociaţii neafiliate, precum Consiliul Naţional Secuiesc şi Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania, au fost nevoite să se mulţumească cu firimiturile.

Cu toate acestea, obiectivele au rămas aceleaşi, doar metodele au fost diferite: Uniunea lui Marko Bela a folosit politica paşilor mărunţi care i-a adus mai multe beneficii decât mesajele radicale referitoare la autonomie teritorială promovate de voci precum László Tokés, Szasz Jeno, József Csapó sau Fodor Imre.

Cu o vechime de aproape 22 de ani pe scena politică românească, UDMR a reuşit să se constituie ca o formaţiune al cărui punct de vedere şi poziţii să conteze pentru fiecare guvernare. Bineînţeles, cu beneficiile de rigoare, atât pentru proprii reprezentanţi, cât şi pentru comunitatea maghiară pe care o reprezintă. Parlamentarism şi portofolii de miniştri în mai toate guvernele post-revoluţie, dreptul pentru maghiari de a folosi propria limbă în administraţie şi în învăţamânt, autonomie culturală.

Longevitatea lor în prim planul deciziilor politice şi guvernamentale a creat nemulţumiri în rândurile comunităţii maghiare sau a propriilor membri mai radicali care considerau că obiective precum autonomia teritorială nu sunt promovate eficient de liderii UDMR.

Alternativele pentru UDMR

Aşa a apărut Consiliul Naţional Secuiesc, o grupare separatistă care promovează autono