Prozator realist evoluînd parcă în afara timpului şi modelor (istoriile literare îl consemnează rareori, de regulă între şaptezecişti), Radu Mareş – bucovinean de obîrşie, dar adoptat de Ardealul literar – a fost perceput de regulă ca un marginal recunoscut doar de comentatori şi scriitori ex-centrici. Nu distincţiile i-au lipsit fostului redactor al revistei Tribuna, devenit, pentru o vreme, director al Editurii Dacia (romanele Anna sau pasărea paradisului, 1972, Caii sălbateci, 1981, Ecluza, 2006, Cînd ne vom întoarce, 2011, şi memorialul de călătorie Anul trecut în Calabria, 2002, au fost răsplătite de Uniunea Scriitorilor, fie la nivel central, fie la cel al filialei Cluj), ci asimilarea la nivelul conştiinţei critice şi publice. Cu recent apărutul Cînd ne vom întoarce, publicat la 70 de ani, cînd majoritatea prozatorilor nu mai au resurse pentru a se autodepăşi, el pare a tinde să-şi ia în fine revanşa, propulsat de la „periferie“ în „centru“ printr-un efect de contagiune al elogiilor ce s-au propagat de la ex-centricii sus-invocaţi la cîţiva critici tineri, entuziasmaţi de proaspăta descoperire. S-a vorbit astfel despre „un roman excepţional, un mare roman“ (Liviu Antonesei), „un Roman cu majusculă simbolică şi pentru publicul larg, şi pentru cititorii de meserie“ (Daniel Cristea-Enache), „unul dintre cele mai complexe şi mai frumoase romane scrise la noi în ultimii ani… un roman excepţional“ (Alex. Goldiş). Comentatorii au salutat, la unison, întoarcerea la proza „solidă“, elaborată, de amplă respiraţie istorică, răspărul generaţional şi indiferenţa suverană a autorului faţă de trucurile postmoderne ori au văzut în apele adînci ale romanului o analiză comprehensivă, pătrunzătoare şi nepartizană a adeziunilor la Mişcarea Legionară ale oamenilor mărunţi din anii ’30. Din păcate, parcurgînd atipicul Cînd ne vom întoarce, am avut uneori senzaţia de a fi citi