Aproape în fiecare oraş din România se găsesc imobile cu valoare istorică, aflate în prag de dispariţie. Sunt clădiri care se ruinează, pe zi ce trece, şi au ajuns "să-şi trăiască" ultimele clipe.
Lipsa banilor necesari consolidării, reabilitării şi restaurării, dar şi indiferenţa şi reaua-voinţă, duc aceste case la pieire. În unele cazuri, monumentele istorice se află în proprietatea statului, care, fără fonduri suficiente, nu poate investi în reabilitare. Urmaşii foştilor proprietari, care, în urma retrocedării, au intrat în posesia imobilelor moştenite de la bunicii ori părinţii lor, în unele circumstanţe, s-au trezit stăpâni peste o ruină, peste o construcţie care se macină, pe zi ce trece. O casă, odinioară edificiu impozant, admirat de trecători, trăieşte astăzi o cumplită dramă. Iar numărul acestor clădiri, aflate în impas, este imens. Cine trebuie să le reabiliteze? Ce se întâmplă cu proprietarul rău-intenţionat care aşteaptă ca imobilul să se dărâme, să poată valorifica terenul aflat în buricul târgului? Ne-a răspuns la întrebări doamna Hegedüs Csilla, consilier personal al ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional: "Din punct de vedere al Legii monumentelor istorice – Legea 422/2001, cu toate modificările ulterioare, este de datoria proprietarului să-şi întreţină clădirea, dacă nu, poate fi sancţionat. Problema nu este cu cât se sancţionează, ci este complexă! În cazul unei instituţii de stat, care a primit o clădire monument istoric într-o stare foarte degradată, probabil că nici ea nu are fonduri pentru a o restaura. Însă o instituţie a statului poate să ceară bani de la bugetul statului, fie de la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, fie din unitatea care o patronează. La fel, şi bisericile pot să ceară bani de la Ministerul Culturii, care are "Programul naţional de restaurare". Problema mai gravă este cea a unor persoane