Nani şi Horia
Tot aştepţi, tot aştepţi?
Simt aceste întrebări în ureche, ca pe o mână străină care mi s-ar furişa în buzunar şi ar cotrobăi acolo în speranţa că ar găsi puţinul agoniselii mele. Doar că nu mai e vorba de un câştig determinat, ci de toată zestrea acumulată într-o viaţă, nimic altceva decât o singură şi uriaşă investiţie, aşteptarea. Am aşteptat. Ce? Marea iubire, norocul bulversant care te face din om neom şi din sărăntoc miliardar, iluminarea prin care toate sertarele fiinţei s-ar contopi într-unul singur şi aş deveni omul lui Dumnezeu? Rostogolirea cerului aducător de furtună peste un lan de floarea soarelui e un alt nume al aşteptării. Am trăit uneori senzaţia aceasta, care e prăbuşire în simbioză cu înălţarea. Ceva se clinteşte şi o ia la vale, dar în momentele cele mai febrile ale surpării se petrece şi o suspendare, te reechilibrezi şi scoţi capul din iureş. Rostogolirea cerului ca în pictura lui Van Gogh face să vibreze harfa sufletului meu iar melodia cea mai pură rezultată nu poate fi decât tot aşteptarea…
Când deschid ochii o văd pe Maria care nu m-a părăsit niciodată. Ea vine aici la spital şi mă ajută să-mi suport mizeria. Înainte subscriam la vechea teză potrivit căreia singurătatea în doi este una din cele mai grele osânde care îi poate fi dată omului. M-am înşelat. Am dorit aproape o viaţă să scap de Maria, nu am reuşit şi tot cu ea am rămas. M-am încăpăţânat să nu o socotesc perechea mea şi până la urmă, ocolişurile făcute, unul mai dureros decât altul, m-au adus tot în poala ei, bolnav, rănit şi, ca o încununare a dezastrului, spitalizat. Săraca, şi-a învins pudoarea şi a venit să mă vadă, ştiind că de fapt nu mai am pe nimeni, nici un picioruş de prieten, că ea pentru mine reprezintă un fel de tot în care în primul rând o regăsesc pe mama. Probabil că întrebată ce este în raport cu mine ar răspunde ca întotde
