1942
Vineri, 20 martie
„De ieri după-amiază şi până azi dimineaţă am trăit iarăşi în emoţii... Emoţiile ni le-a provocat manifestaţia de la Facultatea de Drept. Prins de alte plictiseli, am omis ieri-dimineaţă să deschid Radio şi să ascult pe dl Ică, aşa încât n-am aflat decât prin gura lumii cele întâmplate şi gura lumii, mai ales la Bucureşti, e grozavă. Mi s-a spus că Ică a atacat foarte tare Ungaria, că şi mitropolitul Bălan a fost teribil, că manifestaţia care a urmat a fost impunătoare. Emoţia noastră n-a fost însă provocată de aceste exerciţii oratorice, ci de consecinţele ce se trăgeau: nemţii au ocupat Ardealul unguresc şi ni-l cedează, trupele noastre au trecut graniţa, Stuckart şi o delegaţie de nemţi au plecat la Braşov să asiste la ocuparea ţinutului secuiesc de către români! Fără să dau mare importanţă acestor zvonuri, nu puteam pricepe rostul manifestării de ieri.
Ţinuturile nu se recuceresc prin întruniri politice, nici prin vorbărie (îmi aduceam aminte cuvintele lui Gambetta cu privire la Alsacia şi la Lorena: «Pensez – y toujours, mais n’en parlez jamais!»). Îmi dau seama că în momentul de faţă nemţii n-aveau nici un interes să mai încurce lucrurile printr-un conflict româno-ungar, dar pe de altă parte nu puteam admite un atac, fie şi numai verbal din partea Guvernului nostru, fără voia Berlinului... Mai era vâlva făcută de 15 zile în jurul «discursului epocal» pe care dl Ică trebuia să-l ţină şi totodată secretul ţinut în jurul conţinutului... Azi-dimineaţă ne-am lămurit. Discursul n-a fost «epocal», dar n-a fost prost (o dată principiul atacului împotriva Ungariei admis). N-am nimic cu dl Ică, şi dacă o anumită «agasare», provocată de prostiile lui şi de scârboasa sa logoree, se reflectă în foile acestor «Însemnări», caut să fiu cât se poate de obiectiv faţă de d-sa.
De data asta retorul s-a lăsat mai puţin în sc
