Tot aştepţi? Tot aştepţi?
Aud tot mai des această întrebare. Nu cred să fie efectul loviturii. Mi s-au făcut numeroase analize, una mai sofisticată decât alta, am fost vârât cu capul înainte în tubul de sticlă al tomografului şi creierul mi-a fost scanat milimetru cu milimetru. A costat ceva paştele mă-sii de RMN. Înjur din nou şi mă întreb ce să mai fac cu banii. Am economisit de-a lungul anilor şi eu ca tot nărodul, influenţat întrucâtva de Maria. O femeie mai zgârcită decât ea nu am pomenit! Îi clănţăne dinţii în gură din cauza faptului că lucrările dentare s-au mobilizat şi nu mai au stabilitate în montura lor, dar nu se îndură să bage mâna în puşculiţă şi să scoată de acolo milioanele necesare unei alte lucrări. Tot aşa nu se îndură să arunce din casă un capăt de aţă, aşa încât în apartamentul ei nici nu ai loc să te întorci din cauza teribilei aglomeraţii a obiectelor. M-am întrebat în nenumărate rânduri dacă neputinţa ei de-a se debarasa până şi de nişte ziare sau de nişte bigudiuri vechi nu exprimă tot o formă de patologie mentală. Dar cine măsoară boala minţii? Un abis se deschide în miezul celulei neuronice şi acela, curajos sau imprudent, privind înăuntru, s-ar putea să nu-şi mai revină.
Tot aştepţi?
Obraznică întrebare! Ai aşteptat, dobitocule, până ţi s-au lungit urechile şi ce ai primit? Un ciocan în cap. Precum Troţki, precum doamna aceea, o distinsă profesoară de colegiu din Iaşi, lovită de propriul copil, făptura pe care o născuse, o alăptase, o crescuse, era carne din carnea ei, şi ce folos? Ereditatea e o flăcăruie firavă faţă de uriaşul necunoscut ce se instalează în căpuşorul vietăţii abia venite pe lume. Poate de aceea nici nu am avut copii. M-a pedepsit sau m-a ferit Dumnezeu. Dacă aş fi avut unul, acela m-ar fi strâns de gât cu mânuţele lui. N-am avut copii. În schimb am avut-o pe Nani, care alunecând ireversibil pe povârni
