"Dacă o luăm în sus pe Strada Poştei - scria Gheorghe Crutzescu în cartea sa "Podul Mogoşoaei" -, ajungi în faţa bisericii Stavropoleos. Pitită, ca la adăpostul zidurilor înalte ale caselor ce o umbresc, e ca o bijuterie în teaca ei. Şi îi mulţumeşti în gând grecului Ioanichie care a făcut-o atât de frumoasă". Subscriind total la această apreciere, ne întrebăm: cum ar fi arătat înconjurată pe trei sferturi de mânăstirea-han? Deoarece, asemenea tuturor construcţiilor bucureştene din alte veacuri, nici ea n-a rămas în ansamblul iniţial gândit de ctitor, ceea ce vedem astăzi fiind doar un surogat conceput de Ion Mincu, nicidecum o restaurare în spiritul epocii post-brâncoveneşti.
Cu toate că mânăstirea-han Stavropoleos datează doar din secolul al XVIII-lea, istoria acestui ansamblu nu este mai puţin fascinantă decât a mult mai vârstnicului Han Greci. Ca o particularitate, trebuie subliniată concurenţa, cu accente de persecuţie, suferită din partea epitropilor bisericii Sf. Dumitru, cunoscuta "biserică de jurământ" şi metoh a Episcopiei Buzăului, care s-a răsfrânt asupra ariei hanului şi dimensiunilor bisericii. Revenind la ctitorie, vom întâlni conlucrând pe arhimandritul Ioanichie, fost arhiereu al mânăstirii Gura din eparhia Pogonianis, cu vestiţii boieri, proprietari ai locurilor de zidire, Popeşti şi Greceni.
Prima achiziţie de teren datează din 6 aprilie 1722. Văduva lui Cârstea Popescu, Despa, născută Brezoianu, dădea "zapis sfinţiei sale arhimandritul chir Ioanichie de la Pogoniani" că-i vinde "locul de casă din mahalaua bisericii Ghiormii-banul, alături cu casele Radului logofăt"(Greceanu, celebrul cronicar). Vânzarea locului s-a făcut prin intermediul "părintelui Daniil, mitropolitul ţării", o parte din bani fiind daţi de serdarul Gligorie Greceanu. Până la data de 1 iunie 1724, când arhimandritul Ioanichie a restituit partea de bani cuvenită b
