- Ai putea spune ca, atunci cand nu canta si nu picteaza, Alexandrina tace. Dar cu o tacere incarcata de mister, de tumult, de intelesuri. Stie ca cele mai importante lucruri din viata nu pot fi puse in cuvinte si nici nu trebuie, de teama ca vraja lor s-ar spulbera de indata ce ele devin publice. Tocmai de aceea vorbeste greu, cu pauze lungi, mai pastrand inca in voce, la cinci ani de cand a parasit Chisinaul, dulceata limbii moldovenesti. Am intalnit-o intr-o gradina, printre crengi verzi care coboara pana la pamant, un loc racoros, unde ne-a marturisit cate ceva despre bucuriile care o implinesc -
Mainile mamei pe crestet
- Alexandrina, sub ce culori iti amintesti varsta copilariei?
- Copilaria a fost o stare profunda de bine si de ocrotire. Am avut norocul unor parinti care m-au iubit enorm. Iubirea lor era atat de mare, ca ma lasau sa fac orice, si orice faceam era perfect si incredibil de frumos. E un fel de a te purta cu un copil care ii da acestuia foarte multa incredere in viata. Din pacate, cu varsta, lucrurile astea s-au mai pierdut. Mama s-a imbolnavit si, cand aveam 13 ani, s-a stins din viata. A fost o ruptura foarte dureroasa pentru mine si fratele meu, am trecut mai repede decat trebuia la viata de adult. M-am maturizat, ca sa zic asa, in regim de urgenta. S-a intunecat totul, odata ce nu mai erau prin preajma mainile calde ale mamei. La aproape un an de la intamplare, fratele meu a adus de la Moscova o catelusa, Gretta, care era Dobermann, o fiinta vesela si iubareata. Acestei rase i se taie de obicei urechile, ca sa stea ciulite. Ei, ea nu le avea taiate, si arata ca un iepuroi in corp de caprioara. Greta a fost cea care, dupa multe luni de tristete, a reusit sa readuca bucuria in casa noastra.
- Ai fost un copil talentat de mic, sau ti-ai descoperit darurile pe parcurs?
- Da, pictez si cant de
