În calitate de fan oficial al campioanei României („Avem echipăăăă, avem valoare, Oţelu' este cea mai taaare!"), mi-a revenit mie „sarcina" ar zice unii, onoarea consider eu, de a comenta trecerea Oţelului de la statutul de campioană la next level, la cel de supercampioană.
Ca oţelar trăitor în Bucureşti, până la meciul de duminică seară cu Steaua, toată lumea mă privea cu o uşoară îngăduinţă şi chiar cu amuzament. Eram un personaj exotic, cam ca un urs polar care locuieşte în Sahara. Asta pentru că o echipă micuţă ca Oţelul nu a fost privită până de curand în Capitală ca un adversar serios. Toată această lună de miere între mine şi amicii mei bucureşteni, în majoritatea lor stelişti, s-a încheiat înaintea meciului din Supercupă. „Gata! Până aici!", au scos steliştii mei cuţitele pe masă, decişi să jupoaie oiţa oţelară fără milă, aşa cum scrie în manualul păcurarului din Pipera. De prisos să spun că pe tot parcursul meciului satisfacţia mea creştea cu atât mai mult cu cât duşmanii îşi ascuţeau mai abitir iataganele.
Doar sentimentul creştinesc de milă faţă de aproapele căzut la pământ şi cel uman de frică pentru propriul „înveliş" m-au făcut ca la finalul meciului să propun scurt să „dăm pe fete", să îngropăm adică securea războiului şi să vedem cea de-a doua repriză a finalei campionatului de fotbal feminin dintre SUA şi Japonia. Ce ne-a fost dat să vedem acolo... Un supermeci! Femeile acelea se duseseră la Frankfurt chiar să joace fotbal, fotbal curat: fără tragere de timp, fără dat la „gioale", fără simulări şi fără fiţe de vedete. Nu au închis jocul, nu s-au tăvălit artistic pe gazon şi nu au încetat să lupte până la capăt. Era chiar ceva inocent în jocul lor, ca în copilăria fotbalului, când în acest sport nu era vorba despre indecent de mulţi bani şi de comerţ capitalist, ci doar de plăcerea jocului. Până şi comentatorii bărbaţi, care s
